Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji!”, aşa suna o cunoscută lozincă a sfârşitului anilor ’40.
„Burghejii” au reprezentat de fapt o denumire generică, întrucât comuniştii au căutat să bage spaima în toţi cei care ar fi putut opune o cât de mică rezistenţă în calea aplicării principiilor stalinismului economic, proclamate încă de la conferinţa naţională a P.C.R., din octombrie 1945.
Terenul pentru aplicarea acestora a fost pregătit în anii premergători abdicării monarhiei şi preluării totale a puterii de către comunişti odată cu proclamarea Republicii Populare Române. Avem în vedere aici, în primul rând, reforma agrară din 1945, cea monetară din 1947 sau crearea Sovromuri-lor. Din 1948, ritmul aplicării principiilor mai sus menţionate a fost unul accelerat, cu consecinţe dramatice pentru economia şi societatea românească. Constituţia din aprilie 1948 a creat condiţiile necesare „marii naţionalizări” ce urma să se întâmple peste câteva luni. Articolul 6 al legii supreme spunea că „bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţii ferate, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului”; articolul 11 crea practic baza juridică a exproprierii, menţionând că atunci „când interesul general o cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege”.
Pe 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională vota Legea nr. 119, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, cu scopul creării sectorului socialist de stat şi premiselor trecerii la conducerea planificată a economiei naţionale şi aplicării politicii de industrializare forţată de mai târziu. La articolul 1, se menţiona faptul că „se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”. La acelaşi articol erau enumerate cele 77 de criterii de naţionalizare, pentru fiecare categorie de întreprinderi în parte. Deşi legea avea articole în care se menţiona că se vor acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, acestea erau de fapt inaplicabile întrucât, de la plata despăgubirilor erau excluşi cei care „fiind în serviciul Statului, judeţelor sau comunelor, s-au îmbogăţit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătoreşte”, precum şi cei care „au plecat din ţară în mod clandestin ori fraudulos, precum şi acelora care nu se întorc în ţară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autorităţile române”. Deci comuniştii îşi făcuseră în aşa fel calculele încât să nu plătească nici o despăgubire. De asemenea, se prevedeau sancţiuni dure pentru cei care s-ar fi opus procesului de naţionalizare.
Sarabanda naţionalizărilor a continuat în anul 1948. Prin decretul nr. 197 din 13 august 1948, erau dizolvate şi lichidate întreprinderile bancare şi instituţiile de credit; prin decretul din 9 septembrie 1948 se naţionalizau ultimele întreprinderi de căi ferate; prin decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate instituţiile sanitare particulare. Vor urma în anii următori: casele de filme, cinematografele, farmaciile, laboratoarele, restaurantele, taxiurile, cabinetele medicale particulare. Nu trebuie uitat decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950, privind naţionalizarea unor imobile, prin care „imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exploatatorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea”, intrau în proprietatea statului.
După ce problema industriei a fost „rezolvată”, s-a trecut la agricultură. Prin decretul nr. 121 din 6 iulie 1948 se stabileşte regimul de colectare a cotelor la cereale (înnoit în fiecare an, adăugându-se şi alte categorii de produse). Prin volumul lor şi prin maniera de colectare, cotele obligatorii, menţinute până în 1956, au construit un instrument foarte eficient pentru a “convinge ţărănimea să-şi predea pământul şi inventarul pentru a intra în colectivă“. Situaţia era de-a dreptul aberantă, întrucât, cantitatea datorată statului (între 20 şi 60% din producţie – cereale, carne, lapte, lână, fructe, furaje etc.), era stabilită înainte de recoltare şi nu se modifica în funcţie de producţie, astfel că, de multe ori cota datorată era mai mare decât producţia obţinută, iar ţăranul nu numai că nu rămânea cu nimic, dar ajungea în situaţia de a cumpăra produse pentru a le preda statului, spre a scăpa de pedepsele foarte aspre instaurate de comunişti. Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949 a elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii şi declanşarea campaniei de colectivizare şi de „îngrădire a chiaburilor”. Ultimul aspect era considerat foarte important, din moment ce se stabilea că „în etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebuie dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii”, stabilindu-se şi mijloacele prin care se duce această „luptă”: „prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte”; „printr-o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de o parte, şi să apese pe chiabur, pe de altă parte”; prin „curăţirea” mişcării cooperatiste „de orice fel de elemente capitaliste”; prin acordarea conducerii cooperativelor „numai muncitorilor agricoli, ţăranilor săraci şi mijlocaşi”; prin neprimirea chiaburilor în gospodăriile colective etc.
După modelul sovietic s-au înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.), pe 24 iulie 1949 fiind inaugurate primele cinci G.A.C.-uri: Zorile, din Turnişor – Sibiu, Drumul Nou, din Zăbrani – Arad, Ogorul Roşu, din Laslea – Târnava Mare, Victoria Socialismului, din Răşcani – Vaslui şi Tractorul Roşu, din Lunca de Jos – Cluj.Gospodăriile colective au primit un sprijin important de la autorităţi: le-au fost date cele mai bune terenuri, le-au fost oferite reduceri de 20% la cotele obligatorii, scutiri la impozitul agricol, ajutor din partea staţiunilor de maşini şi tractoare (S.M.T.). În ciuda acestor facilităţi, gospodăriile nu au dat dovadă nici de eficienţă economică, nici nu au exercitat o atracţie pentru majoritatea ţăranilor. La sfârşitul anului 1949 erau înfiinţate doar 56 de unităţi G.A.C., cuprinzând 4.085 gospodării ţărăneşti, cu o suprafaţă de 14.692 ha.Autorităţile comuniste au acţionat în forţă pentru a-i determina pe ţărani să intre în G.A.C. Bătăile, arestările, schingiuirile, şantajul au fost folosite în acest scop. Spre exemplu, în judeţul Târnava Mică, au fost bătuţi câte opt ţărani în fiecare comună, iar în Constanţa, preoţii şi învăţătorii au fost nevoiţi să intre în gospodărie, pentru a-i atrage pe ţărani. Au avut loc chiar şi execuţii demonstrative.
Evident, în faţa acestor abuzuri ţăranii au răspuns pe măsură, în numeroase localităţi înregistrându-se revolte împotriva „colectivei”, care au degenerat deseori în confruntări violente cu autorităţile, în urma cărora s-au înregistrat morţi şi răniţi. În ciuda presiunilor permanente, ritmul colectivizării a fost unul lent. Până la sfârşitul anului 1953 (an în care producţia agricolă o atinsese pe cea din anul 1938), se înfiinţaseră 1.997 de G.A.C.-uri, reprezentând doar 8,3% din totalul gospodăriilor ţărăneşti, restul de 91,7% fiind reprezentat de gospodăriile particulare. A urmat o perioadă de relativă relaxare, în condiţiile în care, după moartea lui Stalin şi în contextul convulsiilor care au marcat blocul comunist, liderii comunişti români au fost preocupaţi mai mult de rezolvarea problemelor interne de partid. Din 1958 procesul de colectivizare a reînceput în forţă, plenara Comitetului Central din 26 – 28 noiembrie declarând că ţara este pregătită de un efort general de modernizare socialistă.Comuniştii au declanşat o adevărată ofensivă împotriva chiaburilor. În martie 1959, printr-un decret al Marii Adunări Naţionale s-a anunţat „lichidarea exploatării omului de către om” şi practic desfiinţarea chiaburimii. La Plenara din 30 noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej admitea că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de ţărani, în majoritatea lor muncitori, au fost trimişi în judecată, dintre ei peste 30.000 au şi fost judecaţi în procese publice”. La plenara C.C. al P.M.R. din aprilie 1962, liderul comunist român anunţă încheierea colectivizării, remarcând faptul că 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă, cu 3.201.000 familii, sunt cuprinse în sectorul socialist.
Mecanismul de organizare a economiei centralizate s-a bazat pe sistemul de conducere pe bază de plan. Primul plan anual a fost cel din 1949, urmat de altul în 1950. Ulterior s-a trecut la planurile cincinale, primul fiind cel dintre 1951 – 1955 şi chiar planuri şesenale (1960 – 1965). Cuvântul de ordine pentru economia socialistă a fost industrializarea, fenomen ce implica: electrificarea, mecanizarea complexă, dezvoltarea industriei grele (siderurgie, construcţii de maşini), automatizarea producţiei. Pe 26 octombrie 1950, în şedinţa plenară a Comitetului Central al P.M.R., s-a aprobat raportul lui Dej asupra planului de electrificare a ţării şi s-a hotărât „mobilizarea tuturor organizaţiilor de partid, a instituţiilor de stat, a organizaţiilor de masă, a oamenilor de ştiinţă, inginerilor şi tehnicienilor şi a întregului popor muncitor din Republica Populară Română la acţiunea de realizare a sarcinilor cuprinse în raport şi a planului de electrificare”.
Fonduri considerabile au fost alocate industriei româneşti. Partea industriei din produsul social total a crescut de la 46,6% în 1950 la 57,3% în 1965. S-au construit mari obiective industriale, unele dintre ele fără a avea o justificare economică. Cu toate acestea, rata acumulărilor necesare investiţiilor şi industrializării a fost printre cele mai ridicate din lume. Se remarcă un progres economic evident faţă de anul 1938, în ceea ce priveşte industrii precum: industria chimică, metalurgică sau cea producătoare de maşini. În domeniul agriculturii şi a ramurilor industriale legate de aceasta, progresul faţă de anul de referinţă interbelic nu este atât de mare. Însă, cu tot acest progres, puterea de cumpărare a muncitorului din 1938, rămânea de 1,9 ori mai ridicată decât a muncitorului din 1963.
Pe plan extern, România este integrată în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), organizaţia economică a statelor comuniste, creată în 1949, şi din care făceau parte: Uniunea Sovietică, R.D. Germană, R.P. Polonă, R.P. Bulgară, R.S.F. Cehoslovacă şi R.P. Ungară. Partea română nu a fost mereu pe aceleaşi poziţii cu „tovarăşii” din celelalte state şi în special cu cei din U.R.S.S., la începutul anilor ’60 având chiar atitudini critice la adresa propunerilor venite de la Moscova.Merită amintită şi faimosul „plan Valev”, care propunea realizarea unui „complex de producţie interstatal al Dunării de Jos”, în componenţa căruia urmau să intre partea de sud-est a României, nordul Bulgariei şi nordul Deltei Dunării, atunci parte a U.R.S.S. Teritoriul nostru trebuia să se transforme într-un fel de „grădină de zarzavaturi” a Europei comuniste, fapt de care liderii politici de la Bucureşti nici n-au vrut să audă.
Venit la putere în 1965, Ceauşescu a continuat planul de industrializare al ţării, accentul fiind pus pe industria grea. Ca o mare realizare în acest sens a fost prezentată inaugurarea (ce-i drept parţială) a combinatului siderurgic de la Galaţi, în anul 1968. În perioada 1965 – 1970, rata de acumulare din industrie este foarte ridicată (11,8%), iar investiţiile în această ramură economică ajung la în 1970 la 47,5% din totalul investiţiilor.Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre agricultură, unde investiţiile sunt mult mai mici (doar 16% în 1970), la fel şi exporturile de produse alimentare (în jur de 4% din totalul exporturilor), în condiţiile în care producţia agricolă fusese foarte bună la începutul anilor ’70. La Congresul al X-lea al P.C.R. (6 – 12 august 1969) Ceauşescu şi-a impus punctul de vedere în ceea ce priveşte viitorul plan cincinal (1971 – 1975), mărind foarte mult prevederile producţiei economice. Este momentul în care începe „etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, transformată într-o adevărată obsesie de către liderul comunist de la Bucureşti.
Planul cincinal prevedea investiţii foarte mari în industrie, în proiecte economice ample, dar de o valoare economică îndoielnică. Se insistă foarte mult asupra siderurgiei, petrochimiei, industriei chimice, dar şi asupra celei constructoare de maşini. Asta în condiţiile în care minereurile de fier autohtone erau insuficiente, producţia românească de petrol era în scădere iar preţul petrolului de import era în creştere. Dacă în 1975 România importa peste 10 milioane tone minereu de fier, în 1981 acesta a crescut la peste 15 milioane tone; în acelaşi an (1981) ţara noastră importa aproape 13 milioane tone de petrol. Cu toate acestea, în anul 1975, Republica Socialistă România se putea „mândri” cu: fabricile de amoniac şi acid azotic de la Târgu Mureş; grupul de îngrăşăminte azotoase nr. 1 la Combinatul chimic Craiova; Combinatul petrochimic Piteşti; Combinatul chimic Râmnicu Vâlcea; Uzina de superfosfaţi şi acid sulfuric de la Năvodari; Combinatul chimic de la Brăila; Uzina de detergenţi de la Ploieşti; Combinatul petrochimic Ploieşti; Combinatul chimic de la Turnu-Măgurele; Combinatul chimic din oraşul Victoria; Uzina de ţevi de la Roman; Fabrica de rulmenţi de la Bârlad; unităţile siderurgice de la Alba-Iulia, Bucureşti, Buzău, Roman, Hunedoara, Câmpia Turzii sau Slatina. Fără să ţină seama de condiţiile şi resursele locale, partidul a început construirea nu numai de automobile (la Colibaşi) şi maşini agricole (la Braşov) ci şi helicoptere, avioane sau vase maritime de până la 100.000 de tone!
O altă obsesie a regimului Ceauşescu a fost cea legată de „asigurarea independenţei energetice a ţării”. În acest scop au fost construite zeci de centrale termoelectrice şi hidroelectrice: Doiceşti, Borzeşti, Paroşeni, Fântânele, Bicaz, Sadu, Lotru, Mintia – Deva, Bucureşti Sud etc., ce se adaugă sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier, construit anterior, în colaborare cu R.S.F. Iugoslavia. Românii aveau să simtă din greu costurile acestei „independenţe” în următorii ani.
În ceea ce priveşte agricultura, deşi era privită ca o problemă de bază a planului cincinal, a beneficiat de investiţii chiar mai mici decât cele avute anterior, doar 13% din total, în ciuda dublării, în primii patru ani ai deceniului opt, a exporturilor de produse cerealiere şi de carne.O sintagmă care revine în actualitate cu şi mai mare putere şi care a făcut zile negre românilor, indiferent în ce domeniu economic activau, a fost cea legată de „depăşirea planului de producţie” sau „cincinalul în patru ani jumate” (ori poate chiar mai puţin)!
Un proiect care a avut costuri uriaşe a fost Canalul Dunărea – Marea Neagră. Construcţia Canalului, a fost începută de comunişti în 1949, lucrările fiind sistate în 1953. Ceauşescu a reluat lucrările în 1975, canalul (64 kilometri lungime, adâncime – 7 m, lăţime la bază – 70 m, lăţime la suprafaţă – 110 – 140 m, pescaj maxim admis – 5,5 m, prevăzut cu câte două ecluze la fiecare capăt) fiind inaugurat cu mare fast pe 26 mai 1984. Pentru construirea canalului s-au investit aproximativ 2 miliarde de dolari, preconizându-se o recuperarea a investiţiei în circa 50 de ani. Numai că exploatarea acestuia aduce venituri anuale de 3 milioane de euro, ceea ce înseamnă că recuperarea investiţiei se va face în câteva sute de ani! Un alt proiect de anvergură, Canalul Dunăre – Bucureşti a rămas neterminat.
Planificarea planului cincinal 1976 – 1980 este nerealistă, majoritatea indicatorilor principali (venitul naţional, producţia industrială, producţia agricolă) rămânând neîndepliniţi. Drept consecinţă, prevederile cincinalului următor, cu excepţia indicatorilor pentru comerţ exterior şi agricultură, au fost reduse pentru prima dată în istoria comunismului românesc. Cu toate acestea, planul rămâne neîndeplinit la numeroşi indicatori: energie electrică, petrol, cărbune, oţel, automobile, vase maritime, cereale, construcţii locuinţe. Una din repercusiunile acestei politici economice a fost creşterea datoriei externe care, în 1983 ajunsese undeva pe la 11 miliarde de dolari. Lichidarea acesteia va reprezenta încă una din obsesiile dictatorului de la Bucureşti.
Agricultura este poate cea mai văduvită ramură economică în anii `80. Partidul a căutat prin diferite legi să rezolve criza din acest sector, dar acestea nu au făcut decât să accentueze controlul central şi să creeze mari probleme ţăranilor. Un astfel de exemplu îl reprezintă decretul din 18 octombrie 1981, „privind unele măsuri referitoare la întărirea autoconducerii şi autoaprovizionării teritoriale, precum şi la asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populaţiei cu pâine, făină şi mălai”. Prin acesta se interzicea populaţiei aprovizionarea cu produse din afara localităţii de reşedinţă sau în care lucrează şi se stabileşte ca, în perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, toţi locuitorii satelor, comunelor şi oraşelor agro-industriale, indiferent de unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, să participe efectiv la efectuarea muncilor agricole în unităţile de stat şi cooperatiste. Acest lucru, ce recunoaştea faptul că C.A.P. – urile nu erau în stare să-şi îndeplinească menirea cu forţa de muncă proprie, nu făcea altceva decât să ateste falimentul agriculturii socialiste. Un alt decret, cel din 24 ianuarie 1982, cu privire la aplicarea experimentală a proiectului „Legii retribuirii muncii în unităţile agricole cooperatiste”, desfiinţa venitul minim garantat. Cooperatorii erau obligaţi să presteze un număr sporit de zile de muncă pe an, în cooperativele agricole de producţie şi să îndeplinească planurile de producţie. Acestea erau fixate fără a ţine seama de condiţiile locale sau de variaţiunile climatice. A fost redusă cota în produse ce le revenea ţăranilor şi înlocuită prin plata în bani, calculată fireşte la preţurile oficiale şi nicidecum la valoarea pieţei.
Şi în ceea ce priveşte relaţiile economice cu alte state lucrurile au mers din rău în mai rău. În primii ani ai deceniului opt România a stabilit relaţii bune cu Occidentul şi cu organismele financiare internaţionale: a fost admisă la GATT, a aderat la Fondul Monetar Internaţional şi a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite (1975). Au fost împrumutate mari sume de bani în vederea industrializării, dar produsele realizate nu au avut calitatea necesară care să le impună pe piaţa mondială. În anii `80 exporturile pe pieţele occidentale au scăzut foarte mult, crescând în schimb cele cu statele blocului socialist (57% din total, în 1985).Trebuie admis că nu toate proiectele iniţiate de Ceauşescu au fost eşecuri. Sistemul energetic şi Metroul din Bucureşti se pot număra printre cele reuşite. În epocă s-a bătut monedă pe faptul că s-au construit numeroase blocuri de locuinţe în toată ţara. Trebuie însă ţinut seama de faptul că înainte de a se construi s-a demolat! Case, biserici, palate, stadioane, construcţii de valoare istorică extraordinară au fost rase de buldozere în numele socialismului şi a procesului de sistematizare. Cheltuieli imense au fost cu construcţii megalomanice de tipul Casei Poporului, a doua clădire administrativă ca mărime din lume, după Pentagon.Criza economică instalată în România în a doua jumătate a anilor ’70 şi incapacitatea regimului de schimbare în bine, aduce după sine şi reacţia societăţii. Nemulţumirea oamenilor devine tot mai acută, greva minerilor din Valea Jiului (1977) fiind un semnal important în acest sens. De asemenea un moment dramatic se petrece la Braşov în 15 noiembrie 1987, când marşul de protest al muncitorilor de la Uzina de camioane “Steagul Roşu” a fost reprimat şi conducătorii lui au fost arestaţii. Interesant a fost că spre deosebire de protestul din 1977, acum au loc manifestări de susţinere pentru gestul muncitorilor braşoveni în capitalele est-europene (Praga, Varşovia, Berlinul de est şi Budapesta).
