Interviu cu scriitorul Radu Negrescu – Suţu (Paris)
de Nicolae Mircea Năstase
– Domnule Negrescu-Suţu, au trecut peste treizeci de ani şi astăzi puţină lume îşi mai aminteşte de mişcarea pentru Drepturile omului din 1977. Ştiu că aţi suferit enorm, cu mult curaj, dar aş dori mai multe amănunte pentru ascultătorii noştri.
– Încep prin a preciza, încă o dată, că faţă de foştii deţinuţi politici din perioada stalinistă, care au suferit lungi încarcerări şi experimente la Aiud, Gherla, Sighet sau Piteşti, experienţa noastră nu prezintă mare interes, decât poate prin faptul că în anul 1977 opozanţii regimului nu erau prea mulţi. Nu includ aici pe cei care trimiteau la Europa Liberă o scrisoare de protest pe care o semnau : ,,un cetăţean revoltat din România’’, ceea ce constituia totuşi un act de curaj, însă ceva mai moderat. Suntem deci în anul 1977. Acţiunea scriitorului Paul Goma a dat curaj şi altor persoane lipsite de iniţiativă până atunci şi care au simţit nevoia să se revolte împotriva sistemului. Astfel, împreună cu alţi patru tineri, am întocmit, semnat şi înaintat Conferinţei ONU de la Belgrad, Preşedintelui şi Congresului SUA şi Opiniei publice internaţionale un protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România ceauşistă.
Ce spuneam însă noi în acest protest, astăzi demult uitat? Ei bine, Domnule Năstase, noi solicitam, printre altele, nici mai mult nici mai puţin decât analiza detailată a modului în care în România sunt înţelese şi aplicate :
– drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire si exprimare
– dreptul oricărui cetăţean de a nu trebui să sufere din cauza opiniilor sale
– dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor, condiţie impusă ţărilor care vor să beneficieze de clauza naţiunii cele mai favorizate etc.
Pentru că noi consideram că aceste drepturi nu sunt respectate în România, şi-o spuneam în scris, cu semnătură şi adresă şi cu tot avântul tinereţii. Ba chiar revendicam aceste drepturi pentru noi şi ,,pentru generaţiile viitoare’’ !
Dar până la generaţiile viitoare, mare adeziune nu am prea avut la generaţiile prezente, din simplul motiv că noi nu eram nişte repere, nişte personalităţi, ci doar nişte tineri necunoscuţi. A venit dela Ploieşti să ne întâlnească şi să ne susţină Vasile Paraschiv, cel internat în spitalele psihiatrice, şi am avut doi semnatari, pe Dragoş Neamţu şi pe ing. Vasile Constantinescu, condamnaţi şi ei la Canal. Ulterior, după exemplul nostru, s’au mai format alte două grupuri în Bucureşti, alcătuite din băieţi ceva mai tineri decât noi, dar la fel de determinaţi, pe care i-am întâlnit şi sfătuit cum să procedeze, condamnaţi şi ei la muncă forţată în Balta Brăilei. Deci ,,ogorul semănat de Goma dădea roade’’, se crease o avalanşă de protestatari şi Securitatea se afla literalmente depăşită de evenimente. Dar ce nu solicitam noi ? Ei bine, noi nu solicitam schimbarea regimului din România, nici alegeri democratice sau destituirea lui Ceauşescu. De ce ? Din simplul motiv că, neavând vocaţie de martiri, curajul nostru avea nişte limite. Cu siguranţă că au fost persoane mai curajoase, care au cerut şi aceste drepturi, deşi eu nu am auzit, noi însă nu am îndrăznit să cerem decât respectarea Drepturilor omului.
– Ce s-a întâmplat în continuare cu grupul Dumneavoastră?
– Protestul nostru a apărut în presa occidentală, în prestigioasele ziare Die Weltwoche din Elveţia, The Observer din Anglia, Het Parool din Olanda, în presa română din exil, şi a fost imediat difuzat de Radio Europa Liberă. A doua zi eram cu toţii arestaţi şi imediat după aceea condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, în urma ordinelor venite direct de la Ceauşescu, eu fiind repartizat în comuna Basarabi, de unul singur, ghinionul meu, iar ceilalţi la Medgidia şi Cernavodă, doi câte doi. Prin intermediul Securităţii, Justiţia română a executat ordinul, dezonorându-se încă o dată ca instituţie, cu ajutorul unor magistraţi obedienţi ca judecătorul Liviu Giurgiu şi procurorul Victor Zeicescu, care ne-au condamnat în cadrul unui proces de tip stalinist, cu uşile închise, în baza legii 25/1976, pentru parazitism social, deşi eram cu toţii salariaţi. Astăzi, asa ceva pare imposibil, dar atunci nu am avut dreptul la un apărător legal, aşa că am fost condamnaţi expeditiv în doar cinci minute. Cei cinci semnatari ai protestului eram: Ion Marinescu, Radu Negrescu, Dan Niţă, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, astăzi cu toţii decedaţi, cu excepţia mea, ultimul supravieţuitor al acestui grup. Refuzând să muncim pe şantier, condiţiile noastre se degradau simţitor datorită bătăii punitive zilnice din componenţa meniului nesfârşitelor anchete. Oricum eram noi bătuţi în permanenţă, dar acum eram bătuţi în plus şi pentru că refuzam să muncim, neacceptând sentinţa condamnării. Aşa că, ajunşi la capătul răbdărilor şi nemaiîntrezărind nicio schimbare a situaţiei noastre, am decis, după aproape două luni, intrarea în greva foamei, chiar pe data de 23 August, spre a le sabota comuniştilor această dată comemorativă uzurpată. Greva am început-o la mine acasă, evadând cu toţii dela Canal cu o zi înainte, şi am ţinut-o efectiv aproape o săptămână, în detenţie, după care, epuizaţi de bătăi şi în urma cuvântului de onoare al anchetatorilor că vom fi liberaţi dacă o încetăm, ne-am oprit.
Nu trebuie să mai precizez ce valoare are cuvântul de onoare al unor oameni lipsiţi de aşa ceva. Aşa că nu am fost eliberaţi, anchetele şi bătăile au continuat şi coşmarul s’a mai prelungit până la sfârşitul anului când, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceauşescu de către Preşedintele SUA de atunci, Jimmy Carter, şi de organizaţia Amnesty International, am fost liberaţi, achitaţi şi expulzaţi pe rând din Ţară, cu paşapoarte turistice, ca să mai putem fi condamnaţi încă o dată pentru că nu ne-am întors. Aceasta a fost experienţa mea, repet, de mică anvergură faţă de oameni cu peste zece ani de închisoare grea, reeducare sau deportare, însă deosebită faţă de persoanele care nu s’au revoltat şi nu au avut niciodată de-a face cu Miliţia sau cu Securitatea. Am avut permanent impresia că fiecare anchetator nutrea faţă de mine o ură personală şi vedea în mine un duşman pe care l-ar fi ucis cu plăcere în bătăi, dacă ar fi primit acest ordin, altfel nu-mi explic sălbăticia cu care eram bătuţi la anchete.
Printre cei care m-au bătut, torturat şi umilit în demnitatea mea de Om, securişti selecţionaţi dintotdeauna în funcţie de gradul de cruzime şi obedienţă de care puteau da dovadă, îmi reamintesc pe Col. Chiriac, Col. Stanciu, Col. Rădulescu, maiorul Cârnaru, Col. Matei, Col. procuror Bârcă, cu toţii din Bucureşti, şi Col. Maxim din Medgidia. Fiind mai tinerei, nu am avut ,,onoarea’’ să fim bătuţi de vreun general, ci doar de colonei, însă la fel de răi şi de bine hrăniţi. Gama supliciilor era largă, mergând dela bătaia cu picioarele în stomac în timpul grevei foamei, bătaia cu bastonul de cauciuc peste testicule, bătaia în cerc a zece contra unul până la pierderea cunoştinţei şi ajungând până la ,,accidente’’ ce puteau fi mortale pe şantier, iar presiunile psihice erau şi mai variate. Mai dureros era sentimentul de a fi devenit un fel de ,,paria’’ pe care nimeni nu-l mai cunoaşte şi pe care toată lumea îl evită : rude, prieteni, cunoştinţe. În afara Mamei mele şi a unui prieten, pictorul Gheorghe Mihai, care m-a ascuns de mai multe ori la el acasă atunci când evadam, cu riscul de a avea mari neplăceri, în jurul meu se făcuse un vid dureros. Acum, să nu credeţi că noi am făcut cine ştie ce mişcare anticomunistă, de mare curaj. A fost o întâmplare, căci oricine ar fi putut s-o facă, dacă s’ar fi gândit. Si dacă nu ne-am retractat semnăturile sub presiunea tăvălugului securist, cum au făcut-o, alţii, aceasta tot noroc a fost şi nu curaj, căci nu pot şti dacă nu am fi cedat până la urmă dacă detenţia s’ar fi prelungit ani de zile sau dacă am fi fost torturaţi mult mai intensiv decât am fost. În lupta cu fiara, nimeni nu-şi cunoaşte limitele rezistenţei şi ale curajului.
Important pentru noi a fost însă un singur lucru: faptul că Securitatea putea fi combătută, învingându-ne frica. Înfruntând bestia cu fruntea sus, descopeream demnitatea de Om, noţiune pierdută de români în faţa sistemului criminal, şi acest lucru i l-am datorat atunci unui singur om curajos, Paul Goma, căruia ţin astăzi să-i exprim încă o dată întreaga mea gratitudine.
– Vă mulţumesc pentru această emoţionantă evocare.
(Interviu din data de 4 iulie 2008, difuzat la Radio România Internaţional, pe 16 octombrie 2008)
