Regăsirea demnităţii de om

 Interviu cu scriitorul Radu Negrescu – Suţu (Paris)

de Nicolae Mircea Năstase

– Domnule Negrescu-Suţu, au trecut peste treizeci de ani şi astăzi puţină lume îşi mai aminteşte de mişcarea pentru Drepturile omului din 1977. Ştiu că aţi suferit enorm, cu mult curaj, dar aş dori mai multe amănunte pentru ascultătorii noştri.

– Încep prin a preciza, încă o dată, că faţă de foştii deţinuţi politici din perioada stalinistă, care au suferit lungi încarcerări şi experimente la Aiud, Gherla, Sighet sau Piteşti, experienţa noastră nu prezintă mare interes, decât poate prin faptul că în anul 1977 opozanţii regimului nu erau prea mulţi. Nu includ aici pe cei care trimiteau la Europa Liberă o scrisoare de protest pe care o semnau : ,,un cetăţean revoltat din România’’, ceea ce constituia totuşi un act de curaj, însă ceva mai moderat.  Suntem deci în anul 1977. Acţiunea scriitorului Paul Goma a dat curaj şi altor persoane lipsite de iniţiativă până atunci şi care au simţit nevoia să se revolte împotriva sistemului. Astfel, împreună cu alţi patru tineri, am întocmit, semnat şi înaintat Conferinţei ONU de la Belgrad, Preşedintelui şi Congresului SUA şi Opiniei publice internaţionale un protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România ceauşistă.

Ce spuneam însă noi în acest protest, astăzi demult uitat? Ei bine, Domnule Năstase, noi solicitam, printre altele, nici mai mult nici mai puţin decât analiza detailată a modului în care în România sunt înţelese şi aplicate :

– drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire si exprimare

– dreptul oricărui cetăţean de a nu trebui să sufere din cauza opiniilor sale

– dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor, condiţie impusă ţărilor care vor să  beneficieze  de clauza naţiunii cele mai favorizate etc.

Pentru că noi consideram că aceste drepturi nu sunt respectate în România, şi-o spuneam în scris, cu semnătură şi adresă şi cu tot avântul tinereţii. Ba chiar revendicam aceste drepturi pentru noi şi ,,pentru generaţiile viitoare’’ !

Dar până la generaţiile viitoare, mare adeziune nu am prea avut la generaţiile prezente, din simplul motiv că noi nu eram nişte repere, nişte personalităţi, ci doar nişte tineri necunoscuţi. A venit dela Ploieşti să ne întâlnească şi să ne susţină Vasile Paraschiv, cel internat în spitalele psihiatrice, şi am avut doi semnatari, pe Dragoş Neamţu şi pe ing. Vasile Constantinescu, condamnaţi şi ei la Canal.  Ulterior, după exemplul nostru, s’au mai format alte două grupuri în Bucureşti, alcătuite din băieţi ceva mai tineri decât noi, dar la fel de determinaţi, pe care i-am întâlnit şi sfătuit cum să procedeze, condamnaţi şi ei la muncă forţată în Balta Brăilei. Deci ,,ogorul semănat de Goma dădea roade’’, se crease o avalanşă de protestatari şi Securitatea se afla literalmente depăşită de evenimente.  Dar ce nu solicitam noi ? Ei bine, noi nu solicitam schimbarea regimului din România, nici alegeri democratice sau destituirea lui Ceauşescu. De ce ? Din simplul motiv că, neavând vocaţie de martiri, curajul nostru avea nişte limite. Cu siguranţă că au fost persoane mai curajoase, care au cerut şi aceste drepturi, deşi eu nu am auzit, noi însă nu am îndrăznit să cerem decât respectarea Drepturilor omului.

– Ce s-a întâmplat în continuare cu grupul Dumneavoastră?

– Protestul nostru a apărut în presa occidentală, în prestigioasele ziare Die Weltwoche din Elveţia, The Observer din Anglia, Het Parool din Olanda, în presa română din exil, şi a fost imediat difuzat de Radio Europa Liberă. A doua zi eram cu toţii arestaţi şi imediat după aceea condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, în urma ordinelor venite direct de la Ceauşescu, eu fiind repartizat în comuna Basarabi, de unul singur, ghinionul meu, iar ceilalţi la Medgidia şi Cernavodă, doi câte doi. Prin intermediul Securităţii, Justiţia română a executat ordinul, dezonorându-se încă o dată ca instituţie, cu ajutorul unor magistraţi obedienţi ca judecătorul Liviu Giurgiu şi procurorul Victor Zeicescu, care ne-au condamnat în cadrul unui proces de tip stalinist, cu uşile închise, în baza legii 25/1976, pentru parazitism social, deşi eram cu toţii salariaţi.  Astăzi, asa ceva pare imposibil, dar atunci nu am avut dreptul la un apărător legal, aşa că am fost condamnaţi expeditiv în doar cinci minute. Cei cinci semnatari ai protestului eram: Ion Marinescu, Radu Negrescu, Dan Niţă, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, astăzi cu toţii decedaţi, cu excepţia mea, ultimul supravieţuitor al acestui grup.  Refuzând să muncim pe şantier, condiţiile noastre se degradau simţitor datorită bătăii punitive zilnice din componenţa meniului nesfârşitelor anchete. Oricum eram noi bătuţi în permanenţă, dar acum eram bătuţi în plus şi pentru că refuzam să muncim, neacceptând sentinţa condamnării. Aşa că, ajunşi la capătul răbdărilor şi nemaiîntrezărind nicio schimbare a situaţiei noastre, am decis, după aproape două luni, intrarea în greva foamei, chiar pe data de 23 August, spre a le sabota comuniştilor această dată comemorativă uzurpată. Greva am început-o la mine acasă, evadând cu toţii dela Canal cu o zi înainte, şi am ţinut-o efectiv aproape o săptămână, în detenţie, după care, epuizaţi de bătăi şi în urma cuvântului de onoare al anchetatorilor că vom fi liberaţi dacă o încetăm, ne-am oprit.

Nu trebuie să mai precizez ce valoare are cuvântul de onoare al unor oameni lipsiţi de aşa ceva. Aşa că nu am fost eliberaţi, anchetele şi bătăile au continuat şi coşmarul s’a mai prelungit până la sfârşitul anului când, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceauşescu de către Preşedintele SUA de atunci, Jimmy Carter, şi de organizaţia Amnesty International, am fost liberaţi, achitaţi şi expulzaţi pe rând din Ţară, cu paşapoarte turistice, ca să mai putem fi condamnaţi încă o dată pentru că nu ne-am întors.  Aceasta a fost experienţa mea, repet, de mică anvergură faţă de oameni cu peste zece ani de închisoare grea, reeducare sau deportare, însă deosebită faţă de persoanele care nu s’au revoltat şi nu au avut niciodată de-a face cu Miliţia sau cu Securitatea. Am avut permanent impresia că fiecare anchetator nutrea faţă de mine o ură personală şi vedea în mine un duşman pe care l-ar fi ucis cu plăcere în bătăi, dacă ar fi primit acest ordin, altfel nu-mi explic sălbăticia cu care eram bătuţi la anchete.

Printre cei care m-au bătut, torturat şi umilit în demnitatea mea de Om, securişti selecţionaţi dintotdeauna în funcţie de gradul de cruzime şi obedienţă de care puteau da dovadă, îmi reamintesc pe Col. Chiriac, Col. Stanciu, Col. Rădulescu, maiorul Cârnaru, Col. Matei, Col. procuror Bârcă, cu toţii din Bucureşti, şi Col. Maxim din Medgidia. Fiind mai tinerei, nu am avut ,,onoarea’’ să fim bătuţi de vreun general, ci doar de colonei, însă la fel de răi şi de bine hrăniţi. Gama supliciilor era largă, mergând dela bătaia cu picioarele în stomac în timpul grevei foamei, bătaia cu bastonul de cauciuc peste testicule, bătaia în cerc a zece contra unul până la pierderea cunoştinţei şi ajungând până la ,,accidente’’ ce puteau fi mortale pe şantier, iar presiunile psihice erau şi mai variate.  Mai dureros era sentimentul de a fi devenit un fel de ,,paria’’ pe care nimeni nu-l mai cunoaşte şi pe care toată lumea îl evită : rude, prieteni, cunoştinţe. În afara Mamei mele şi a unui prieten, pictorul Gheorghe Mihai, care m-a ascuns de mai multe ori la el acasă atunci când evadam, cu riscul de a avea mari neplăceri, în jurul meu se făcuse un vid dureros.  Acum, să nu credeţi că noi am făcut cine ştie ce mişcare anticomunistă, de mare curaj. A fost o întâmplare, căci oricine ar fi putut s-o facă, dacă s’ar fi gândit. Si dacă nu ne-am retractat semnăturile sub presiunea tăvălugului securist, cum au făcut-o, alţii, aceasta tot noroc a fost şi nu curaj, căci nu pot şti dacă nu am fi cedat până la urmă dacă detenţia s’ar fi prelungit ani de zile sau dacă am fi fost torturaţi mult mai intensiv decât am fost. În lupta cu fiara, nimeni nu-şi cunoaşte limitele rezistenţei şi ale curajului.

Important pentru noi a fost însă un singur lucru: faptul că Securitatea putea fi combătută, învingându-ne frica. Înfruntând bestia cu fruntea sus, descopeream demnitatea de Om, noţiune pierdută de români în faţa sistemului criminal, şi acest lucru i l-am datorat atunci unui singur om curajos, Paul Goma, căruia ţin astăzi să-i exprim încă o dată întreaga mea gratitudine.

– Vă mulţumesc pentru această emoţionantă evocare.

(Interviu din data de 4 iulie 2008, difuzat la Radio România Internaţional, pe 16 octombrie 2008)

„Modelul” Kim Ir-sen

În 1971 Ceauşeştii vizitau pentru prima dată Coreea de Nord. Probabil că au rămas uimiţi de ceea ce au văzut şi au vrut neapărat să pună în practică în România Socialistă. Adică s-o transforme într-un loc unde, la un semn al liderului suprem – cazul de faţă Kim Ir-sen, toată suflarea ţării să se oprească sau să se pună în mişcare spre a-i îndeplinii cele mai nebuneşti idei. Forţând puţin lucrurile, Ceauşescu a vrut să fie… Kim! Şi într-adevăr, analizând vieţile şi „domniile” celor doi, vom constata că liderul nord-coreean avea „calităţile” necesare pentru a fi un adevărat idol pentru Ceauşescu.

Ceauşescu a fost mereu obsedat de trecutul său revoluţionar, cam sărăcuţ în evenimente notabile. De aceea a încercat mereu să-l îmbogăţească, apelând la numeroase falsuri. La Kim nu a fost cazul. Pe numele său de botez Kim Song-ju (numele de Kim Ir-sen l-a adoptat în 1935), el provenea dintr-o familie destul de înstărită, de religie protestantă (bunicul său fusese preot), care luptase în rezistenţa anti-japoneză şi care se refugiase în China de teama represaliilor. Kim intrase în mişcarea comunistă în timp ce urma liceul la Jilin şi fusese arestat pentru „activitate subversivă” în cadrul unei organizaţii comuniste, la vârsta de 17 ani (în 1929). În 1931 a intrat în Partidul Comunist Chinez. A făcut parte apoi din mişcarea de gherilă anti-japoneză din China de Nord, ajungând unul din liderii acesteia. În 1940, urmărit de japonezi, se retrage în URSS; a fost căpitan în armata sovietică.

Şi în ceea ce priveşte ascensiunea în cadrul partidului comunist, Kim putea să-i dea lecţii liderului comunist de la Bucureşti. În 1945 a fost instalat de sovietici drept şef al Comitetul Provizoriu al Poporului. Tot sovieticii l-au ajutat să pună bazele Armatei Populare Coreene, pe scheletul fostelor trupe de gherilă. În 1948 a fost numit prim-ministru al Republicii Democrate Populare Coreene, conducând apoi armata nord-coreeană în timpul Războiului din peninsulă.

Kim a fost un adept al stalinismului, refuzând să se ralieze liniei trasată de Moscova după venirea lui Hruşciov. S-a apropiat de China şi a redus la tăcere încă din faşă orice fel de opoziţie.

După Revoluţia culturală din 1966 din China, a declanşat un deşănţat cult al personalităţii, care avea să-l lase „mască” pe Ceauşescu. Supranumit deja “Marele Lider”, Kim s-a proclamat  preşedinte în 1972 (exemplul va fi urmat la Bucureşti doi ani mai târziu). La acea dată Kim deja decisese că fiul său cel mare, Kim Jong-Il, îi va succede. Oficial acest lucru se va petrece la Congresul al VI-lea al Partidului, în 1980.

Ca şi în cazul României, în anii 80 izolarea Coreei de Nord devine tot mai accentuată şi situaţia economică tot mai dificilă, în condiţiile în care Kim nu marşează la nici un fel de reformă şi nici schimbările produse la nivel internaţional nu au efect asupra lui. În ciuda acestui lucru, oficialităţile nord-coreene anunţau că PIB-ul înregistra creşteri de aproape 20% pe an (!!!), la fel cum în România se anunţau „depăşiri ale producţiei” la toţi indicatorii!

Ce a mai făcut Kim Ir-sen şi nu a mai apucat să facă Ceauşescu (deşi în unele cazuri a încercat)?

A transformat localitatea sa natală în singurul loc de pelerinaj din Coreea de Nord; Ceauşescu a vrut să facă ceva asemănător la Scorniceşti, dar nu prea a reuşit.

A scris numeroase „opere” (aici stă bine şi tovarăşul nostru!) dar şi o autobiografie întinsă pe nu mai puţin de 12 volume!

A văzut ridicându-i-se sute de statui în toată ţara (se pare că numărul lor depăşeşte 800); Ceauşescu n-a avut statui. S-a „bucurat” de alte suveniruri dar nu de nivelul celui care se compara cu Soarele, în Coreea.

A fost însurat de două ori, a avut cinci copii (cel mai mare fiu – Kim Jong-il), mai multe amante şi mai mulţi copii din nelegitimi. Ceauşescu n-a avut-o decât pe Elena, copiii săi fiind cât se poate de legitimi.

A murit de moarte bună şi a avut parte de funeralii grandioase (a murit pe 8 iulie 1994); imaginile cu sutele de mii de oameni jelind şi smulgându-şi părul din cap pot fi încă vizionate pe diferite site-uri. Ceauşescu a murit împuşcat, în urma unui simulacru de proces; prea puţină lume l-a plâns.

Trupul îmbălsămat al lui Kim, depus într-un mausoleu, este şi azi motiv de veneraţie şi pelerinaj. Ceauşescu (unii spun că n-ar fi el) a fost îngropat la Cimitirul Ghencea, aproape în secret.

Chipul lui Kim – proclamat după moarte „eternul preşedinte” – se află expus peste tot – de la mijloacele de transport în comun, la aeroporturi, şcoli, gări, puncte de frontieră. Celui al lui Ceauşescu i s-a dat foc în timpul evenimentelor din 1989.

Ziua de naştere a lui Kim este zi naţională în Coreea de Nord; ziua lui Ceauşescu devenise „un fel” de sărbătoare naţională; acum nu mai este nimic!

În sfârşit, urmaşul lui Kim Ir-sen a continuat cu „succes” opera părintelui său. „Dragul preşedinte” Kim Jong-il este în centrul atenţiei internaţionale prin „crizele nucleare” pe care le provoacă (Kim Ir-sen o pusese în scenă pe prima, în 1994) iar poporul nord-coreea este în continuare dispus să se supună orbeşte obsesiilor liderului său. Poporul român nu mai are nici măcar amintirea creveţilor nord-coreeni, care deseori ţineau loc şi de pâine şi de carne!

P.S. Acest articol a fost scris în anul 2009. În 2011, la moartea lui Kim Jong-il, conducerea a fost preluată de fiul său, Kim Jong-un. De fapt, nu s-a schimbat nimic…

Cornel Ilie

Din corespondenţa „Plăpumarului”

Galaţi, 12 septembrie 1927. Scrisoare trimiasă de Jean Arhip lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti), referitoare la situaţia mişcării socialiste din Galaţi

Bodega „1 Mai”                                                                     Galaţi 12 sept. 1927

Jean Arhip

Str. Brăilei

În faţa oborului de vite

Stimate Tov Cristescu,

Află despre mine că sunt bine, am deschis o prăvălie în str. Brăilei vizavi de obor, în carterul nouă unde sunt înproprietărit. Relativ merg bine.

Ceea ce vă doresc şi Dstră. cu întreaga familie.

Am primit CP. de la băi vă mulţumesc de atenţie.

Tov Cristescu

Ţin cu această ocazie să vă informez care este situaţia la Galatz, în cei ce priveşte noua Dtale. orientare politică; Tov Cristescu lunga Dtale inpasivitate în cei ce priveşte defăimarea carieriştilor lea dat posibilitatea să vă discrediteze în mare, iar prin imisarii lor plătiţi, să tragă sforile discreditării şi pe cei ce simpatizau cu acţiunea Dtale, desigur că aceştia au fost câţiva tov sinceri şi conştienţi de rolul lor, mai ales că cunoştea frumosul Dtale trecut şi susţinea acţiunea Dtale, întrucât este pornită dintro adâncă convingere şi o sinceritate ireproşabilă pentru proletariat pentru care aţi luptat o viaţă de martir.

Mişcarea comunistă este compromisă, prin acţiunea clandestină trecută, toate elementele vechi au părăsit mişcarea.

Elementele pe care se putea conta în trecut pentru orice acţiune de mase sau dus ca exemplu: Ionescu Heron, C. Petrovici, Ştef. Mănescu la liberali, Stăiculescu la averescani, iar o parte din elementele noi la lupişti şi naţionalişti, aşa că mişcarea este condusă astăzi de câţiva profani, care au venit boi şi vor pleca vaci, ca Nenilă, Chicuş, Mânzăraru, Rahmil şi Tănase Ghiţă. Toţi aceştia sunt lipsiţi de iniţiativă proprie, ei sunt nişte aparate de execuţie a Centrului, pentru a le canaliza murdăria lor, desigur că nu pot concepe altfel decât că sunt bine retribuiţi, când ei execută prosteşte încă, tactica nenorocită transmisă de aşa zisul Centru compromis şi el până în vârful capului.

Tov. Cristescu, tactica nenorocită inaugurată de către Int III în mişcarea muncitorească a otrăvit în aşa fel sufletele muncitorilor întrucât este o imposibilitate de remediere. Personal sunt complectamente scârbit, şi nu mai pot crede întro unificare a muncitorimei, pentru o luptă eficace.

Tov Cristescu, nu vreau să bănuieşti însă că fac această declaraţie cu gândul să mă înrolez în vreun partid burghez.

Nu aceasta nu-mi este permis să fac întrucât aşi da cu piciorul la trecutul meu de 14 ani de activitate, şi aşi putea să fiu considerat trădător în afară de faptul că aşi compromite ideia.

Cu drag Jean Arhip.

Bucureşti, aprilie 1968. Carte poştală trimisă de Gheorghe Cristescu lui Iuliu Blumenfeld

Familia Iuliu Blumănfeld

Cu venirea zilei ce simbolizează pe Fiul Omului – Isus Cristos – (Paşte) primul socialist al vremii, ca şi a marei zile de 1 mai 1968 – ce reprezintă înfrăţirea universală a muncitorilor dela sate şi oraşe, vă dorim pace şi pâine.

Ghiţă Cristescu

Medgidia, 10 decembrie 1968. Scrisoare trimisă de  C. Boboc lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti)

Dragă Tov Cristescu

Am primit scrisoarea dela Dv şi mi-a bucurat foarte mult.

Ştiu de situaţia Tov Mărăcineanu Florea, este grav bolnav şi are pensie mică, ca şi Tov Marinescu. Eu am luptat alături de aceşti oameni care au un caracter socialist deosebit. Nu ştiu dece forurile dela conducere, adică fripturiştii de azi nu s-a gândit la cei ce au luptat în trecut să le asigure o pensie omenească.

Am văzut în librării cartea: Mişcarea muncitorească între anii 1910-1915. Scrie frumos Augustin Deac82 dar nu-şi-a pus întrebarea?

Unde sunt aceşti săraci socialişti care au înfruntat în timpuri grele tirania fascistă şi oroarea capitalistă?? Trăiesc în mizerie!!! Şi ei se lefăesc în lux şi în desmăţ.

Istoria nu-i va erta.

Eu am rugat un medic dela Constanţa şi fac un tratament raze X mă simt mai bine. Dar când este nor şi ploaie mă doare reumatic.

Sînt sigur că viitorul este al nostru, dar mă doare, când ştiu că am fost arestat de fraţi de-ai noştri – ah ce ticăloşi sînt.

Cu ocazia sărbătorilor şi a anului nou 1969 vă urez: Dv Tov Cristescu multă sănătate – şi pentru mine şi alţi muncitori rămâne-ţi un discipol credincios ideilor  de libertate şi dreptate socială.

  1. Boboc

P.S.

Aştept veşti de la Dv.

Anul 1969 să ne aducă sigur victoria libertăţii

Cu pensia dacă nu vor nu mai insista-ţi

Dreptatea va veni sigur. Am suferit destul – Ajunge –

  1. Boboc

Însemnări manuscris făcute de Gheorghe Cristescu

La înpliniria vârsti de 50 ani iam trimes lui tov N. Ceauşescu următoarea felicitare de mai jos.

Stimate tovarăşe Ceauşescu Plăpămarul Ghiţă Cristescu, care prin jertfe a scris o pagină istorică în viaţa statului nostru, împingând carul socializmului tot înainte, urează la împlinirea vârstei de 50 de ani, cizmarului Niculae Ciauşescu să ducă mai departe barca socializmului – comunist, deschizând poarta libertăţii de gândire şi exprimare, cu colaboratorii săi, către împlinirea destinului, sortit de legile fireşti ale evoluţiei, fără zguduiri.

Căci lupta noastră din trecut ca şi în prezent trebuie să ţintească binele şi fericirea întregului popor Român.

Trimeasă 8 Ianuare 1968

(s-au păstrat toate caracteristicile textului, inclusiv greşelile gramaticale)

Din volumul „Gheorghe Cristescu – Plăpumarul. Primul secretar general al PCR. Corespondenţă, documente, imagini”, apărut la Editura Semne (autori Oana ILIE şi Cornel Constantin ILIE)..

Lansarea a avut loc pe 19 iunie 2009, la BOOKFEST, de la ROMEXPO, Pavilion 16, stand 1.

Cinematografia în primii ani ai comunismului

 Preluarea puterii de către comunişti a determinat schimbări dramatice în modul de organizare şi funcţionare a cinematografiei româneşti, sub imboldul noilor realităţi politice existente la noi în ţară.

Adunarea Naţională înfiinţează “Cinexfilmul”

Pe data de 8 iunie 1948 era înfiinţată societatea Comercială de stat “Cinexfilm”, pe baza decretului Înaltului Prezidiu al Adunării Naţionale. Scopurile principale ale acestei societăţi erau acelea de “promovare a filmului progresist mai ales în rândurile unui public orăşenesc care nu a fost încă dezintoxicat de otrava filmelor reacţionare produse în ţările imperialiste” şi de organizare a importului de filme progresiste atât din statele blocului comunist cât şi din occident. Capitalul societăţii “Cinexfilm”, cu sediul pe strada Avram Iancu nr. 8, era de 50.000.000 milioane lei, cu 15.300.000 lei mai puţini decât ar fi fost necesari pentru următoarele cheltuieli: amenajarea localului (2.000.000 lei), achiziţionarea de mobilier şi obiecte de inventar (800.000 lei), cumpărarea unui autocamion “Willis” pentru transport şi a unui automobil (2.000.000 lei), preluarea cinematografelor din ţară (10.000.000 lei), imprimate, rechizite, registre (1.500.000 lei) , cumpărarea a 150.000 de perechi de cărbuni pentru aparatele de proiecţie (12.000.000 lei), accesorii pentru aparatele de cinema (2.000.000 lei) şi constituirea unui fond special pentru susţinerea filmului progresist (10.000.000 lei), achiziţionarea unui număr de 27 de filme progresiste, franceze, italiene, maghiare, poloneze, suedeze, americane – în cazul celor din urmă se insista pe cele cu Charlie Chaplin (25.000.000 lei). Interesant este faptul că deşi iniţial au fost solicitate şi cinci filme iugoslave, s-a renunţat la aciziţionarea acestora după apariţia conflictului dintre Tito şi Stalin. Valoarea bunurilor ce intrau în posesia “Cinexfilm” (terenuri, clădiri, instalaţii şi maşini, mobilier etc.) se ridica la cifra de 2.326.144.830 lei!

O.N.C.-ul sub tutela Ministerului Informaţiilor

Tot în 1948, ca o etapă premergătoare naţionalizării, a fost organizat “Oficiul Naţional Cinematografic”(O.N.C.). Scopul acestui organism aflat sub autoritatea Ministerului Informaţiilor, era “să producă, să exploateze în ţară şi străinătate jurnale de actualităţi, filme documentate şi artistice de toate categoriile…să construiască în vederea pruducţiei de filme, studiouri, laboratoare, ateliere, cu toate anexele lor şi să le exploateze.” Foarte cimportant era faptul că Oficiul  avea exclusivitatea execuţiei jurnalelor de actualităţi cinematografice, comandate de Ministerul Informaţiilor, precum şi exclusivitatea difuzării comerciale a acestora.

Veniturile Oficiului proveneau din: taxa de 15 lei/metru copie pentru filmele aprobate să ruleze în România, cota de 15 % din impozitul pe spectacole unificat, orice fonduri colectate din vânzările de bilete, venituri provenite din exploatarea filmelor produse de ONC, a filmelor străine importate şi a serviciilor şi instalaţiilor tehnice. ONC-ul avea obligaţia ca de pe urma veniturilor obţinute să creeze un fond de rulment de un miliard de lei, să finanţeze cu două miliarde producţia de noi filme şi să asigure un fond de investiţii pentru laboratoare, ateliere, studiouri etc.

Naţionalizarea cinematografiei

Sfârşitul anului 1948 a adus cu sine şi naţionalizarea industriei cinematografice. Au fost supuse acestui fenomen cele 408 cinematografe şi 26 de case de film existente pe teritoriul României. Comuniştii şi-au făcut un titlu de glorie din preluarea acestora de la “reacţionarii burghezi” şi “redarea lor poporului” dar şi din “lupta de popularizare a filmului în rândurile maselor”, în condiiţiile în care la mijlocul anului 1949 era raportat un număr de 362 de noi săli de spectacol înfiinţate! Cinematografele au fost date în exploatarea Romfilm, Sovromfilm, sindicatelor şi armatei.  Inflaţia de filme sovieticeÎn privinţa filmelor prezentate, se observă foarte clar dominaţia celor ideologice provenite din Uniunea Sovietică. Astfel, în ultimul trimestru al anului 1948, din totalul de 715 filme rulate în ţară, 428 erau sovietice, la mare distanţă situându-se peliculele de producţie franceză (154 filme), americană (37 filme), italiană (33 filme) etc. În lumea satelor, un rol foarte important în promovarea filmelor ideologice l-au avut caravanele cinematografice. Prezenţa ţăranilor la cinematograf era un prilej minunat de îndoctrinare, politrucii având grijă să ţină discursuri propagandistice pe baza “filmelor foarte importante pentru ridicarea moralului poporului din punct de vedere cultural.” Aşa numitele cinematografe funcţionau pe unde se nimerea (pe la caminul cultural, la sediul G.A.C, la sanatorii, spitale sau ferme de stat), şi prezentau filme de genul: Realizări din munca voluntară, Fabrica de chibrituri Bucureşti, Realizări din URSS, Aspecte de la mitingul de la stadionul Giuleşti etc.

Critica face apologia filmelor sovietice

În privinţa criticii de film, se observă entuziasmul cu care sunt primite şi lăudate producţiile sovietice concomitent cu “dinamitarea” majorităţii celor occidentale. Câteva exemple semnificative în acest sens din anul 1949 merită aduse în atenţie.

Marinarii de pe Baltica, film sovietic despre războiul civil este apreciat pentru că arată cum se comportă un adevărat revoluţionar care cântă Internaţionala în timp ce nava se scufundă. Pelicula Cravata roşie este apreciată pentru “înalta sa pedagogie socialistă”, arătând “transformarea morală a unui tânăr” precum şi “critica şi autocritica în rândurile pionierilor”, iar Întâlnire pe Elba pentru că “lămureşte masele asupra adevăratelor intenţii ale imperialismului american în problema germană”.

Pe de altă parte, filmului Luminile Parisului îi este rezervată o critică dură întrucât “face dovada că cinematograful în sistemul capitalist urmăreşte un singur obiectiv: îndobitocirea maselor pentru a le exploata. Este un film decadent, la care publicul nu s-a înghesuit aşa cum a făcut la filmele sovietice puse în slujba poporului muncitor.” Producţia maghiară Undeva în Europa este supus aceluiaşi tratament pentru că “suferă de imprecizii ideologice: nu se arată contribuţia sovietică la eliberarea Ungariei, pune semne de egalitate între capitalişti şi muncitori…”Există şi filme americane apreciate, precum Dictatorul, de şi cu Charlie Chaplin, “o adevărată armă împotriva imperialismului american (sic)” sau Steaua nordului, care “arată că Uniunea Sovietică are prieteni în Statele Unite în frunte cu Franklin Delano Roosevelt”.

Cornel ILIE

Statistică cinema 1948-1949

Lista cuprinde cinematografele existente în Bucureşti în anul 1948, casele de film din România în acelaşi an precum şi filmele care rulau pe teritoriul ţării în primăvara lui 1949. 

Cinematografele din Bucureşti – 1948 (înainte de naţionalizare)

Avrig; Maxim; Gorki; Ateneul; Pantelimon; Mioriţa; Marconi; Aro; Splendid; Venus; Apolo; Milano; Pache; Unic; Dacia; Lira; Pax; Triumph; Femina; Capitol; Aida; Florida; Nony; Volga; Rio; Lia; Vergu; Gloria; Tomis; Victoria; Scala; Model; Trianon; Franklin; Cotroceni; Marna; Filimon Sârbu; Roma; Izbânda; Rahova; Volta; Buzeşti; Astoria; Carmen; Odeon; Gioconda; Luther; Picolo; Tineretului; Clasic; Orfeu; Casandra; Diana; Alianţa; Unirea; Mignon; Bulevard; Palace; Vox Grădina; Progresul Grădina; Moşilor; Nero.

Case de film – 1948 (înainte de naţionalizare)

Memento; Mercur; Mondială; Republic; Rony; Sorpecin; Sollfilm; Wanderman; Aquila Romacim; Avia; Broadway; Cerbon; Criterion; Davidescu; Electro; Europa; Italo; Ceo; Atlanta; Continental; B.D.C.; Globus; Sanip; Arta; Pate Natan.

Filme occidentale – martie 1949

Franţuzeşti: Patru fete îndrăgostite, Viaţa începe mâine, Mademoiselle Fifi, Cocoşatul, Comisarul Maigret, Omul din umbră, Rigoletto, Oameni şi măşti, Regele se amuză, Invitaţie la fericire, Mica orfelină, Luminile Parisului.

Italiene: Între glorie şi dragoste, Surprizele divorţului, Actele, vă rog!, În ochii tăi citesc minciuna.

Englezeşti: Legea junglei

Elveţiene: Fete fără uniformă, Iluzii pierdute.

Americane: Stan şi Bran contrabandişti, Stan şi Bran fiii deşertului, Stan şi Bran oameni de afaceri, Reîntoarcerea lui Monte Cristo, Gorila albă, Răzbunarea lui Tarzan.

Filme sovietice – aprilie 1949

Cântecul primăverii, Vinovaţii fără vină, Cuceritorii aerului, Cuceritorii aerului, Toată lumea râde, Nikita, În numele vieţii, Deputatul de Baltica, Zile şi nopţi, Aşteaptă-mă, Copiii Leningradului, Jurământului, Crucişătorul Variag, Lenin în octombrie, Poveste muzicală, Emirul de Buhara, Neînfrânţii, Într-o noapte, Partizana, Campionul boxului, Misterele contraspionajului, Ştiuca năzdrăvană,  Nastratin Hogea, Căpitan la 15 ani, Moscova, Patru inimi, Învăţătoarea din Satrai, Prima balerină, Părinţi şi copii, Suvorov, Fiul regimentului, Circul, Ceapaev, Omul cu arma, Omul cu 1000 de feţe, Universităţile male, Mikluho Miklai, Două lumi, Inima noastră.

Autor: Cornel ILIE / Oana ILIE

Titlurile Elenei Ceaușescu

Academician, Doctor Inginer, savant de renume mondial… Așa începeau mai toate caracterizările făcute Elenei Ceaușescu în ziare, la radio, la Tv. Desigur că acum se știe ce studii avea cu adevărat Elena Ceaușescu și pe ce criterii i-au fost acordate cele mai înalte titluri academice șI științifice în RSR. Întrebarea este: pe ce criterii i-au acordat instituțiile de știință și cultură din strinătate, o mulțime de titluri. Să fi luat de bună dezinformarea pusă la cale la București? Sau să le fi acordat doar pe baza unor rațiuni politice? Sau amândouă? Iată o parte a acestor titluri:

Membru de Onoare al Societăţii Internaţionale de Chimie Industrială, Franţa, 1970

Membru active al Academiei de Ştiinţe din New York, 1973

Membru de onoare al Colegiului Chimiştilor şi Inginerilor Chimişti din Costa Rica, 1973

Membru de onoare al Consiliului Universitar şi Consiliului de Conducere  al Universităţii Centrale din Ecuador, 1973

Membru de onoare al Institutului Ecuadorian de Ştiinţe Naturale, 1973

Membru de onoare al Şcolii de Ştiinţă a Informaticii din cadrul Universităţii Centrale din Ecuador, 1973

Profesor onorific al Universităţii Naţionale de Inginerie din Lima, Peru, 1973

Membru de onoare al Institutului American al Chimiştilor, 1973

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Buenos Aires, 1973

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Sud-Bahia Blanca, Argentina, 1974

Doctor Honoris Causa al Universităţii Feminine din Manila, Filipine, 1975

Membru de onoare al Societăţii de Chimie din Mexic, 1975

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Yucatan, Mexic, 1975

Profesor universitar extraordinar al Universităţii Naţionale Autonome din Mexic, 1975

Doctor Honoris Causa în ştiinţe al Universităţii din Teheran, 1975

Membru de onoare al Societăţii de Ştiinţă a Polimerilor, Japonia, 1975

Membru correspondent al Academiei din Atena, 1976

Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Ghana, 1977

Membru asociat al Institutului Egiputului, 1977

Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Illinois, SUA, 1978

Membru al Institutului Regal de Chimie din Londra, 1978

Professor Honoris Causa al Institutului Politehnic al Londrei Centrale, 1978

Membru titular şi membru al Comitetului de Onoare al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere, Paris, 1981

Doctor Honoris Causa la Universităţii Tehnice pentru Orientul Mijlociu, Ankara, 1983

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Malta, 1983

Doctor Honoris Causa în Ştiinţe al Universităţii din Islamabad, 1984.

Autor: Cornel ILIE

Epigonii 1946 (Eminescu… adaptat)

Această poezie anticomunistă a fost găsită pe data de 25 aprilie 1946, la un cetăţean, urmărit pentru dezertare din Regimentul 4 Călăraşi. De asemenea, mai multe exemplare au fost împrăștiate asupra orașului Deva, din avion.

Epigonii (după M. Eminescu)

„Când privesc zilele de aur a partidelor române

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi privind ce-a fost odată, în raport cu ce-i acum

Văd cum viitorul ţării e acoperit în F.U.M.

Învârtindu-se în sine sau lucrând la nicovală

Iar în lipsa altor lucruri şi lipind fundul la oale

Văd cum un om pregăteşte un destin, o Românie:

N-are o clipă de odihnă, căci învaţă să se scrie;

După o lună de încercare îl zăresc în val vârtej

Strigând lumii`n gura mare: uite-am scris Gheorghiu-Dej.

Tipărind ziua şi noaptea, tot mărci de hârtie U.R.S.S.

Şi-apoi scriind decrete şi punându-şi marfa`n curs,

A dezlănţuit în ţară numai jale, plâns şi jaf

E ministrul de externe, e ministrul Tipograf.

Într-un colţ mai la o parte de mulţimea proletară

Stă un om ce se respectă.

Chiar e o … figură rară

Căci a fost în tinereţe un dascăl bisericesc

Iar azi , popii pe el îl numesc.

Când învăţa dăscălie îl numeau cu toţii: Mucea

Însă astăzi i se zice: Excelența Sa Burducea.

Mai avem încă pe unu: astăzi mare diplomat,

Mi-a promis că într-o lună, va fi mare bacalaureat.

Până atunci omul nostru conduce cu mare fală

Un mic minister… acolo, Educaţia Naţională.

Iar la Justiţie ministru a ajuns un deţinut

Şi cu colegii astăzi, Tribunalul a umplut.

A uitat ce-a fost odată, nu mai face pe golanul

E un om cu mare vază: .

Dintr-o iesle acum iese

Fiindcă tocmai şi-a muls vaca

Unul care mulge ţara, vai de capul ei săraca

Ăsta-i descendentul grofilor de la Apus

E magnificul ministru, e Zăroni Romulus.

Peste această parodie de miniştri şi guvern

Care-au transformat viaţa într-un haos şi infern

Prezidează Prim-ministrul Petru Groza idiotul

Care cu rubla la spate, face azi pe matelotul”.

F.U.M – Frontul Unității Muncitoreșt

(A.N.I.C., fond D.G.P., dosar 3/1946)

Comedie… tristă

Manifest ce circula în Martie 1946 pe lângă Bucureşti

Reportaj teatral – Ce se joacă pe scena teatrului din Bucureşti.

La Bucureşti pe scena Preşedinţiei Consiliului de Miniştri se joacă piesa: Cât mai merge?… Tragi-comedie naţională pe spatele naţiunii, în destule acte şi poate câteva zile. Piesa e jucată de trupa completă a Uniunii Sovietice în frunte cu Dr. Petru Petru Groza.

Director de scenă – Gh. Tătărescu

Text – Petre Constantinescu Iaşi

Efecte muzicale şi scena – Vîşinski

Decoruri – gral. Cambrea

Figuranţi – Divizia Tudor Vladimirescu

Şef electrician – Gheorghiu Dej

Costume – din bumbac sovietic

Sufleuri – Susaikov şi Tolbukin

Regia – A. Pauker şi V. Luca

Prezentarea actorilor în ordinea intrării lor pe scenă:

Directorul spitalului de nebuni – dr. Parhon

Jurist imprudent – L.Pătrăşcanu

Evreul travestit – T. Georgescu

Bestia – D. Oeriu

Bătrânul servitor – D. Dombrovschi

Oratorul zilei – M. Ralea

Spion nr. 1 – Bodnăraş

Un rătăcit al soartei – D. Zăroni

Cismarul regal – V. Răşcanu

Prea Sf. Părinte – P. Burducea

Un român – Vlădescu Răcoasa

Al doilea român – Lothar Rădăceanu

Omul fără partid – Constantin Titel Petrescu

Din surse neautorizate se crede că spectacolul e aproape epuizat, deoarece singurii spectatori sunt aduşi prin sindicate cu drapele şi siliţi să aplaude. În curând se vor anunţa ultimele reprezentaţii în capitală, după care urmează să plece în turneu prin ţară.Primele oraşe care vor avea cinstea să găzduiască faimoasa trupă sunt: Doftana, Văcăreşti, Ocna Sibiului, Aiud etc.Pentru reuşita turneului se lucrează intens şi fără întrerupere de către domnii Maniu, Brătianu  şi Rădescu”.

Autor: Oana ILIE

Lica Gheorghiu, o actriţă…

Vasilica (Lica) Gheorghiu s-a născut la Galaţi, la 28 august 1928. A fost măritată de două ori: prima dată cu Marcel Popescu, numit de Dej Ministru al Comerţului Exterior între 1957-1959. Din mariajul cu Marcel, s-au născut doi copii – Sanda şi Camelia. După ce a divorţat de Popescu, s-a măritat cu Gheorghe Rădoi, directorul fabricii de tractoare „Steagul Roşu” din Braşov, şi pe care tăticul iubitor l-a făcut membru al Comitetului Central.

Lica era marea slăbiciune a vieţii lui Gheorghiu Dej, dar făcea şi destule probleme, mai ales de natură sentimentală, pe care tatăl le rezolva prin metode proprii. Grija tatălui pentru odrasla sa era atât de mare încât l-a pus pe Drăghici să-l omoare pe amantul Licăi, doctorul Plăcinţeanu.Lica a dorit să se afirme ca actriţă, jucând în filme la începutul anilor 60.Ambiţiile actoriceşti ale ei au debutat sub coordonarea lui Liviu Ciulei şi cu sprijinul necondiţionat al lui Dej care spera că, fiica lui care nu avusese nici o ocupaţie, se va realiza pe platourile de filmare. Şi, desigur, era convins că acest lucru s-a obţinut, dacă avem în vedere realizările actriţei Lica, bazate „exclusiv” pe performanţele ei actoriceşti.Cele două filme în care a jucat Lica şi care au reţinut atenţia au fost Lupeni 29 şi Tudor. Primul film, realizat sub conducerea lui Mircea Drăgan, i-a adus Licăi parteneri recunoscuţi pentru talentul lor artistic: Ştefan Ciubotăraşu, George Calboreanu, Colea Răutu, George Motoi. Filmul a fost premiat cu Medalia de Argint  pentru scenele de masă şi cu Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de la Moscova, din 1963.În Tudor, sub bagheta regizorului Lucian Bratu şi pe scenariul lui Mihnea Gheorghiu, Lica are ca parteneri doi mari artişti: George Vraca şi Emanoil Petruţ. Filmul a obţinut „Crucea Sudului” şi Premiul Special al Juriului  la Buenos Aires, iar la Festivalul filmului românesc de la Mamaia, din 1964, Tudor a fost distins cu Marele Premiu, în timp ce Lica Gheorghiu a fost răsplătită cu premiul pentru cea mai bună interpretare feminină.

O glumă celebră care circula pe seama talentului Licăi era următoarea:

– Care este diferenţa dintre Gina Lolobrigida (celebra actriţă italiancă) şi Lica Gheorghiu?

– Diferenţa este că una este talentată iar cealaltă, tare-n tată!

Autor: Cornel ILIE

„Scînteia” şi procesele politice I

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează divizarea Europei şi intrarea statelor din est în sfera de influenţă a Moscovei. În algoritmul de preluare a puterii, un rol primordial l-a avut dislocarea societăţii civile şi edificarea unei noi societăţi având la bază omul nou. Unul dintre multele mijloace folosite pentru a distruge “duşmanul de clasă” (ţărănimea, burghezia, intelectualitatea) şi nu în ultimul rând rolul social al familiei şi al Bisericii, l-au reprezentat procesele politice. Este interesant de  văzut pentru perioada anilor 1945-1950 ziarul „Scînteia” care a urmărit desfăşurarea acestor procese.

Pentru anul 1945 presa oficială din România s-a oprit asupra a trei procese, toate intentate fostelor guverne democratice. Încă din ianuarie, în Bulgaria se judecă procesul cabinetului Muravieff, acţiune ce apare prima dată sub titlul “Procesul criminalilor de război bulgari”, iar a doua zi (14 ianuarie) sub sintagma “judecarea foştilor regenţi”. Printre acuzaţi – principele Ciril Preslovski de Saxa Coburg care nu recunoaşte capetele de acuzare pe care i le-au imputat comuniştii. Cu toate acestea la 4 februarie este dată sentinţa – moarte pentru foştii regenţi, miniştri şi deputaţi găsiţi vinovaţi.

Pe aceeaşi filieră, guvernul din România va fi judecat un an mai târziu, membrii lui fiind împărţiţi în mai multe loturi, dintre care primul, cel al generalului Antonescu va fi cel mai mediatizat şi va primi totodată sentinţele cele mai dure.

Anul 1946 se dovedeşte a fi un an sărac în mediatizări ale proceselor politice din afara graniţelor. Cu toate acestea este anunţată descoperirea centrului “organizaţiei fascisto-teroriste din Ungaria”. Este uşor de observat fascinaţia pe care o exercită cuvintele asupra noii prese. Nici unul dintre procese prezente în paginile lor nu va scăpa fără un nume bine ales, accentul căzând mai ales pe cuvintele: terorist, fascist, criminal şi ulterior sabotor, diversionist. Astfel, organizaţia teroristă din Ungaria cuprindea ofiţeri şi soldaţi care luptaseră în trupele germane (un lucru aproape firesc, atâta timp cât cele două state fuseseră aliate în război!), la care se adaugă o serie de funcţionari aflaţi în slujba lui Szabo Mikloş.

Impactul dorit de editori vine din menţionarea rolului lui Mikloş în politică: subşeful secţiei de propagandă în Partidul Micilor Agrarieni. De fapt el este un personaj obscur în ierarhia partidului, dar asta contează prea puţin în momentul în care partidul din care el face parte, principalul oponent al comuniştilor este implicat. Implicat de către cei care instrumentaseră procesul, pentru a-l discredita pe el şi implicit partidul lui.

În anul 1947 balanţa se schimbă, grosul proceselor politice fiind dat de cele din afara graniţelor României. Creşterea este atât cantitativă, cât şi calitativă, malaxorului justiţiei proletare căzându-i victime unii din liderii fostelor partide de guvernământ. Luna ianuarie este marcată de 4 procese: al unei organizaţii teroriste poloneze, al trădătorilor iugoslavi şi al complotiştilor din Ungaria. De fapt primul dintre ele, cel din Polonia are rolul de a-l discredita pe liderul partidului ţărănesc local, pentru că propaganda face legătura între cel arestat, Waclal Lipinski şi Mikolaicik, conducătorul Partidului Ţărănesc.

În ceea ce-i priveşte pe “trădătorii iugoslavi”, pe prima pagină a numărului din 15 ianuarie se anunţă executarea lui Mioutin Stefanovici (gazetar), Zeljko Busin (ofiţer) şi Branko Iovanovici (gazetar) pentru spionaj. Tot în acelaşi ziar, dar de această dată pe ultima pagină, este anunţat un nou proces de spionaj la Varşovia. Acuzaţi de spionaj în favoarea occidentului sunt o parte din membrii organizaţiei W.I.N., contele Ksaveri Grocholshi, Waldemar Baczak, Witold Kalich şi Kristina Kossiorek. Cu excepţia femeii, care primeşte la 10 ani de închisoare, restul sunt condamnaţi la moarte.

Ofensiva împotriva contracandidaţilor politici, în speţă partidele ţărăneşti, începe în Ungaria unde la sfârşitul lunii ianuarie erau arestaţi deja 7 deputaţi din Partidul Micilor Agrarieni, în timp ce în Cehoslovacia se afla pe rol “procesul trădătorilor cehoslovaci”. Cunoscuţi şi sub numele de “oamenii de la 15 martie”, acuzaţi sunt Rudolf Beran, şeful partidului agrarian, fost premier, Jan Syrovy, fostul ministru de interne, dr. Otokar Fischer, dr. Josef Cerny, dr. Havelco. În timp ce opoziţia bulgară este menţionată ca sponsor al organizaţiilor subversive, maghiarii anunţă descoperirea finanţatorilor complotului din Ungaria şi arestarea a încă 2 persoane: Fodor Zolltan, secretar general al Asociaţiei ţăranilor dintre Dunăre şi Tisa şi Farago Janos, secretar regional al P.M.A..În plus, “Scânteia” din 3 februarie preia o informaţie din presa maghiară, pe care o inserează ca subtitlu la articolul consacrat complotului maghiar: “Nici un muncitor sau ţăran maghiar nu face parte din organizaţia conspirativă”. Distrugerea pături ţărăneşti nu începuse încă!

În luna februarie, presa română înregistrează alte două procese intentate organizaţiilor antistatale din Iugoslavia (2 februarie) şi Varşovia, unde, în procesul lui Fzepechi şi a celor 9 complici (conducători ai organizaţiei W.I.N.) sentinţele au variat între 6 – 12 ani închisoare, singurul condamnat la moarte fiind Golemski.

Luna martie este dedicată în întregime procesului “complotului fascist din Ungaria”. Au fost interogate 13 persoane dintre care: Lajos Veres, Şandor Andraş, Tihomar Sobváni, Iosef Fülop, Istvan Berkö cu grade în armată. S-a “dovedit”, bine înţeles pe baza mărturisirilor acestora că au existat legături cu serviciul englez de informaţii, şi că aceştia erau pregătiţi, ca în caz de eşec pe plan intern, să formeze un guvern în exil.Aprilie şi mai alocă ample spaţii proceselor interne, în timp ce iunie debutează în trombă cu anunţarea demisiei premierului maghiar, d. Ferensz Nagy. Acelaşi articol cuprinde şi o declaraţie a fruntaşului comunist M. Rakosy “socotit cea mai puternică personalitate din Ungaria modernă” (părerea lor!) conform căruia “CONSPIRATORII SE ORGANIZEAZĂ DIN NOU” (grafia din text). Şi tot aici este menţionată arestarea generalului Kormarosny, comandantul poliţiei.

Timp de 9 zile nu există număr din “Scânteia” care să nu cuprindă măcar o mică notă despre criza din Ungaria. Acuzarea era motivată prin faptul că F. Nagy, preşedintele P.M.A. “a participat la complotul împotriva Republicii Ungare”, iar dovada era făcută prin declaraţia lui Kovacs Bella (secretar general al P.M.A.).

Demisia premierului maghiar era prezentată ca o mare victorie împotriva “reacţiunii”. În fapt, Nagy, anticipând eşecul coaliţiei guvernamentale cu comuniştii şi debarcarea sa (în cel mai fericit caz) îşi trimisese copii în străinătate – fiul în S.U.A. şi fiica în Elveţia – el însuşi aflându-se la Berna în momentul declanşării crizei. În ziarul din 15 iunie, pe pagina a patra, jos, mic şi meschin (10 rânduri pe o coloană de 5 cm) este anunţată fuga lui Nagy în S.U.A. şi inserată o declaraţie a lui Zoltan Tildy, preşedintele R. Ungare, conform căreia Nagy “nu a fost forţat să rămână la postul său prin ameninţarea că altminteri va fi deportat în Siberia” (!!).

Între criza declanşată de demisia lui Nagy şi procesul unui nou lot de complotişti din Ungaria se interpune arestarea lui N. Petkoff, liderul opoziţiei din Bulgaria. Până la începerea procesului acestuia, “Scânteia” mai anunţă condamnarea în contumacie a 7 persoane din vechea gardă bulgară:  Al. Ţankoff, Asan Kantargieff, Asan Ţankoff, Hristu Popoff, col. Nicola Kotoff, col Ivan Pogozaroff şi căpitan Teodor Jekoff, şi judecarea procesului deputatului opoziţionist Peter Koieff. Tendinţa generală, observabilă în toate democraţiile populare este de a forma adevărate lanţuri ale slăbiciunilor, fiecare proces nefiind altceva decât un premergător al celui care va urma. La începutul lunii august este anunţat procesul lui Petkoff, pe baza mărturisirilor “complete” ale complicilor acestuia. Unul dintre principalele capete de acuzare (vizibil în procesele tuturor liderilor opoziţiei din Est) legăturile cu occidentul, prin intermediul misiunilor diplomatice. Judecata se desfăşoară pe baza unei scheme de acum verificate, conform căreia, la solicitarea poporului bulgar care “cere aspra pedepsire a lui Petkoff”, procurorul cere pedeapsa cu moartea, sentinţa fiind executată la 25 septembrie.

Atât în cazul maghiar, cât şi în cel bulgar, englezii şi americanii au protestat în mod oficial faţă de acuzarea lui Nagy şi arestarea lui Petkoff, dar Molotov (pentru Ungaria) şi Gh. Dimitrov (pentru Bulgaria) au răspuns demersurilor occidentale, considerate ca ingerinţe în politica acelor state: ”Nici o intervenţie străină nu poate salva pe duşmanul democraţiei maghiare” avea să declare M. Rakosy. Prin intermediul lui Karoly, ambasador al Ungariei la Praga, Budapesta nu numai că s-a dezis de toate acuzaţiile aduse de presa occidentală, ci a acuzat la rândul ei Marea Britanie şi S.U.A. de a fi oferit ajutor conspiratorilor.

Următoarea pe lista ţărilor care-şi decapitează opoziţia este Polonia, unde liderul partidului Ţărănesc, Mikolajczky părăseşte ţara (obligat de împrejurări!).

Nici Polonia nu scapă de febra proceselor intentate organizaţiilor clandestine, la 20 iunie fiind anunţată condamnarea la moarte a trei persoane: Zakulski, Konrad şi Wladislaw Dibowski (care au făcut parte din Organizacia Polska şi NSZ – Narodine Sily Zbroina), iar la 22 iunie condamnarea la moarte a încă 17 terorişti, membri ai organizaţiei “Upa”.

“Reacţiunea” bulgară va mai primi o lovitură prin intentarea procesului “Ligii Militare” şi lui Stanceff (condamnat la muncă silnică pe viaţă).Un alt paralelism între statele de democraţie populară este inflaţia de procese intentate orgzanizaţiilor paramilitare (gen “Sumanele Negre”) odată cu distrugerea partidelor istorice.

Autor: Oana ILIE

1 2 3 10