Cutremurul din 1977

Vineri, 4 martie 1977. Lună plină. Primăvara bătea la uşă. Apăruseră deja mugurii copacilor. La televizor – filmul bulgăresc Dulce şi Amar. Ceauşescu aflat în Nigeria, participa la dineul oficial dat de preşedintele african. Nimic nu prevestea urgia care urma să se abată asupra României…

La ora 21,22 seismul, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, loveşte ţara noastră. Violenţa lui s-a înregistrat atât pe verticală cât şi pe orizontală, în direcţia nord-sud şi est-vest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, planul în care s-a produs prăbuşirea straturilor fiind de aproximativ 60°. Toate staţiile seismice de pe glob, aflate pe recepţie, au reperat cutremurul, prima care a prins, procesat şi analizat informaţiile primite în urma cutremurului, fiind cea de la Golden – Colorado (Statele Unite). Energia distructivă eliberată de seism a fost egală cu cea emisă de zece bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei!

55 de secunde de groază! Pereţii s-au prăbuşit, geamurile s-au spart, focul a izbucnit! Unii s-au repezit îngroziţi pe scări sau spre ieşiri; alţii au rămas încremeniţi în casă, paralizaţi de teamă. Aceeaşi teamă care i-a îndemnat pe alţii să se arunce de la etaj. S-au înregistrat chiar şi cazuri de femei care au născut înainte de vreme.Ceauşescu este informat despre cutremur. Banchetul este întrerupt câteva minute mai târziu. Informaţiile care i-au parvenit iniţial, vorbeau despre un cataclism de 10 grade şi despre distrugerea totală a Bucureştiului. Stabilind legătura cu ţara, Ceauşescu a cerut informaţii precise, a dat primele ordine şi a instituit starea de necesitate pe teritoriul României. A doua zi, la ora 8,15 minute, o aeronavă având la bord familia Ceauşescu şi restul delegaţiei, ateriza pe aeroportul Otopeni.

 

Bucureştiul a fost cel mai greu lovit. Apoi Teleormanul, Doljul, Iaşiul, Vasluiul, Buzăul, Vrancea, Mehedinţiul…

În Capitală au căzut ori au fost grav avariate 32 de blocuri şi clădiri mari. Alte peste 130 au fost grav avariate. Mormane de ruine au ajuns clădirile de la Lizeanu – colţ cu Ştefan cel Mare, Continental – Colonadelor, Dunărea, Scala, Casata şi Nestor. Sub dărâmăturile  blocului de la Colonadelor şi-au găsit sfârşitul: Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ, Doina Badea (împreună cu soţul şi cei doi copii), poeta Veronica Porumbacu, criticul Mihai Petroveanu, poetul A. E. Baconski şi soţia sa. Din fericire, poeta Ana Blandiana nu se afla în acel moment în imobil, fiind internată cu câteva zile înainte în spital. Ca prin minune, soţul, scriitorul Romulus Rusan, a fost găsit în viaţă sub mormanul de moloz.

Pe 5 martie se dau primele cifre ale dezastrului: 508 morţi. 2.600 de răniţi. Oraşul Zimnicea este prefăcut în ruine: 175 de case prăbuşite, 523 grav avariate, 4.000 de persoane sinistrate, sute de victime. În Craiova sunt avariate grav peste 550 clădiri, printre care se numără Muzeul de Artă, Muzeul Olteniei, Universitatea, Biblioteca judeţeană. Primele estimări indicau un număr de 30 de morţi şi 300 de răniţi. La Vaslui sunt de asemenea pierderi grele, atât umane – 7 persoane decedate, cât şi materiale. La Ploieşti au fost distruse în jur de 200 de locuinţe, alte 2.000 fiind grav avariate; situaţia este gravă şi în judeţul Buzău, unde sunt afectate în jur de 1.900 de clădiri.  Mai „fericite” sunt judeţele din Transilvania şi Dobrogea, care au scăpat neatinse sau cu pagube mici.

Evaluarea finală a pierderilor – umane şi materiale, este teribilă: 1.570 morţi, 11.300 răniţi, 32.900 locuinţe prăbuşite sau grav avariate, 35.000 de familii sinistrate, 763 de unităţi economice afectate. Pagubele s-au ridicat la 10 miliarde lei, echivalentul a 2 miliarde de dolari.

S-a dus o luptă neîncetată, zile în şir pentru scoaterea supravieţuitorilor de sub dărâmături. Au fost aduşi chiar şi specialişti din Elveţia, însoţiţi de câini dresaţi pentru salvarea victimelor din munţi. Au fost găsiţi supravieţuitori chiar şi după 11 zile de la cutremur. Ultimul salvat, tânărul de 19 ani, Sorin Crainic, a stat sub dărâmăturile fostului bloc „Continental”, nu mai puţin de 250 de ore, înainte de a fi recuperat şi redat vieţii!

„Şi, în clipa aceea, eu, romanticul, am urât luna”, avea să scrie Octavian Paler.

4 martie 1977 în… lume:

– la Cape Town, renumitul chirurg Christian Bernard, realiza un nou transplant de inimăla Hiroshima şi în împrejurimi sunt depistate noi paerticule de cesiu radioactiv

– la Madrid, un grup de tineri protestează împotriva poluării

– meciul dintre marii maeştrii Boris Spaski şi Vlastimil Hort se încheie remiză, la mutarea 41

– savanţii A. Sandage şi G. Tamman anunţă că Pământul are 14 miliarde de ani vechime

– BBC – ul anunţă că va ecraniza toate cele 37 de lucrări dramatice ale lui William Shakespeare

– un diamant de 107 carate, este expus la New York, în saloanele bijutirului Cartier.

Cum îşi puteau petrece bucureştenii seara de 4 martie 1977

La teatru:

Comedie de modă veche şi Năpasta – la Teatrul Naţional; Răceala şi Interviu – la Teatrul Bulandra;

Plicul – la Teatrul de Comedie; Viaţa e ca un vagon? – la Teatrul Mic;

Gaiţele şi Patru lacrimi – la Teatrul Nottara.

La operă:

Filarmonica George Enescu – Concert spectacol de „Ziua femeii”;

Opera Română – Manon;

Tetarul de Operetă – Victoria şi-al ei husar.

Varieteu:

Teatrul „Constantin Tănase” – Deschis pentru renovare şi E nemaipomenit;

Tetarul „I. Vasilescu” – Bunica se mărită.

La cinema:

Cuibul salamandrelor – la Patria, Favorit, Sala Palatului; Lumea circului – Scala, Festival; Zbuciumata lună septembrie – Central; Răscoala – Capitol; Africa Express – Victoria, Lira; Accident – Feroviar; Cadavre de lux – Griviţa; Comisarul Piedone la Hong – Kong –Unirea etc.

La TV:

Film artistic Dulce şi amar (programul 1); seară de operă: Norma – tragedie lirică de Vincenzo Bellini (programul 2).

 

DECRET PREZIDENŢIAL

Cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România (…)

În temeiul art. 75, pct. 13 din Constituţia Republicii Socialiste România , preşedintele Republicii Socialiste România, comandantul suprem al Forţelor Armate DECRETEAZĂ:

Art. 1 – Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul Republicii Socialiste România.

Art. 2 – Toţi activiştii de partid şi de stat, ai organizaţiilor de masă şi obşteşti sunt mobilizaţi la sediile organelor de partid şi de stat şi în mijlocul oamenilor muncii, pentru a participa cu toate forţele la acţiunile legate de înlăturarea efectelor cutremurului.

Art. 3 – Toate unităţile forţelor armate, unităţile Ministerului de Interne, formaţiunile gărzilor patriotice, sunt puse în stare de alarmă pentru a acorda ajutorul necesar – cu toate mijloacele materiale şi umane de care dispun – populaţiei şi unităţilor economice şi sociale afectate de cutremur.

Art. 4 – Unităţile Ministerului de Interne şi ale Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor vor lua măsuri urgente pentru punerea imediată în stare de funcţionare a întregii reţele de transport şi telecomunicaţii.(…)

Art. 6 – Ministerele şi consiliile populare vor lua de îndată măsuri pentru asigurarea aprovizionării neîntrerupte a populaţiei cu apă, pâine şi celelalte produse alimentare de primă necesitate.

Art. 9 – Toate unităţile socialiste din zonele afectate de cutremur sunt obligate să ia măsuri imediate pentru salvarea bunurilor, pentru restabilirea în cel mai scurt timp a activităţii şi desfăşurarea normală a procesului de producţie.

Art. 10 – Întreaga populaţie aptă de muncă este obligată să participe la toate acţiunile organizate pentru înlăturarea consecinţelor cutremurului. (…)

Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii Socialiste România,Comandant Suprem al Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România

Compasiunea…

Tovarăşului Nicolae Ceauşescu,

Cu un sentiment de profundă amărăciune, am aflat despre grava calamitate care s-a abătut asupra Republicii Socialiste România – puternicul cutremur care a provocat victime omeneşti şi distrugeri. C.C. al P.C.U.S., Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., guvernul sovietic, întregul popor sovietic vă transmit dumneavoastră, scumpi tovarăşi, familiilor celor decedaţi şi întregului popor român frate, sinceră compasiune şi urări de lichidare cât mai grabnică a urmărilor acestei calamităţi.Leonid Brejnev, Nikolai Podgornîi, Alksei Kosîghin

Stimate Domnule Preşedinte,

Sunt profund impresionat de vestea dezastrului cauzat de cutremurul de ieri din România. Familia mea şi cu mine, întregul popor american suntem alături de naţiunea dumneavoastră atât de lovită şi îndurerată.Statele Unite ale Americii sunt gata să acorde ajutor de urgenţă celor care au avut de suferit sau au rămas fără adăpost în urma acestui tragic eveniment.Cu stimă, Preşedintele SUA

Jimmy Carter

Excelenţei Sale Domnului Nicolae Ceauşescu

Profund emoţionat de ştirea despre seismul care a lovit România, vă adresez, domnule preşedinte, expresia viei mele simpatii.V-aş fii recunoscător dacă aţi transmite sincerele mele condoleanţe familiilor victimelor şi vă rog să fiţi încredinţaţi de sentimentele mele foarte îndurerate.

Valery Giscard D’Estaing.

Informaţii de la Golden

Centrul american de informaţii asupra seismelor de la Golden, statul Colorado, a apreciat că seimul din România este cel mai puternic înregistrat, de la începutul anului, în întreaga lume. Nici unul din toate seismele care au avut loc în regiune din anul 1908, nu a depăşit în intensitate acest cutremur. În acelaşi timp, specialiştii centrului, au exclus orice posibilitate a unor şocuri secundare, întrucât cutremurul, ale cărui urmări s-au făcut resimţite într-o zonă vastă, până la Moscova şi Roma, s-a produs la o adâncime de 110 km, prea mare pentru a genera noi seisme.

Bulgaria afectată

Cutremurul din 4 martie s-a resimţit puternic şi în Bulgaria. Localitatea Sviştov a fost cea mai afectată. Urmările seismului la sudul Dunării: 50 de morţi, 75 răniţi, 355 locuinţe distruse, 4.463 locuinţe avariate.

Autor: Cornel ILIE

Procesul „Competrol”: ancheta (1952-1953)

Modul de instrumentare al unui proces se baza în primul rând pe obţinerea „mărturisirilor” de la cei inculpaţi prin presiuni fizice şi psihice. Cei arestaţi pentru a face parte din „lotul Competrol” nu au compărut toţi în faţa justiţiei, dar tratamentul aplicat de Direcţia Generală a Miliţiei a fost extrem de dur pentru fiecare dintre ei, după cum reiese din Stenograma convorbirii cu delegaţia de muncitori şi funcţionari de la „COMPETROL”, care s-a prezentat la CC al PMR în problema arestării lor.

Tov Ştefănescu C-tin, fost director la «Competrol»: „Am fost arestat în noaptea de 23-24 iunie 1952, pe când eram plecat la Craiova, în urma unei reclamaţii a Controlului Financiar, că s-ar fi găsit la şeful Regionalei Craiova lipsuri de bani şi înlocuiri de bani vechi cu bani noi (…) Am plecat încă cu trei tovi la Craiova şi am ajuns la ora 9. Ne-au anunţat la regiune, unde era închis, ne-am dus la depozit unde am anunţat pe şeful regiunii şi am mers la staţiunea din centru unde e deschis continuu. Pe când stăteam de vorbă cu responsabilul staţiunii, maşina noastră a fost înconjurată de un grup de miliţieni în uniformă şi civili. N-am ştiut ce s-a întâmplat. Au întrebat cine a venit cu maşina, le-am spus cine sunt şi au spus: «Pe Dvs. vă căutam pentru informaţii». Eu am crezut că şi ei au făcut anchetă în cazul pentru care venisem şi am plecat la Miliţie. Acolo ne-au spus să dăm jos tot ce avem pe noi. Am spus că poate este o greşeală. Ne-au spus:  «Aţi vrut să plecaţi dincolo. Lasă că ştim noi că aveţi şi bani». Au luat pe şofer, l-au dus în altă cameră şi pe noi în alta. Eu le-am spus să vorbească cu Bucureştiul, cu ministrul. Un locotenent de acolo m-a înjurat”.

 

După ce au vorbit cu Bucureştiul, mi-au dat actele înapoi şi au spus că a fost o neînţelegere. Eu eram în haină şi cămaşă, şi nici nu mâncasem. Când am plecat, luasem de la nevastă ultima sută de lei din casă.Ne-au spus că o să mergem cu maşina la Bucureşti. În dimineaţa zilei de 24 iunie 1952, pe la 6, am ajuns la Bucureşti, cu un locotenent şi un plutonier şi am fost la DGM în Calea Victoriei. Acolo ne-a luat în primire un maior – ulterior am aflat că era maiorul Iosif – care mi-a spus: „Mă banditule, ştim noi că ai vrut să pleci! Unde sunt banii, unde e aurul?” – şi a început să mă înjure. Am îngheţat şi m-am gândit că poate e o confuzie (…)

M-au înjurat de mamă şi mi-au spus să merg sus în arest. Acolo m-au dezbrăcat, m-au percheziţionat şi m-au lăsat acolo.

După o săptămână am fost chemat la anchetă de maiorul Iosif, de faţă fiind căpitan Păunescu, slt. Udrea, lt. Drăghici şi încă vreo şase civili cărora nu le reţin numele. Au început iar să-mi spună: „Banditule, acum vrei să spui? Dacă nu te scot duşman al poporului!” Am rămas zăpăcit şi nu mai ştiam ce să fac, mai ales că văzusem în celulă chestia cu cătuşele şi ce suferi cu ele. Am încercat să-i spun: – Tovarăşe… – …”tovărăşia mă-tii” – mi-a răspuns – aici eşti un hoţ! Am tăcut.

– Am să aduc şi cătuşele dacă nu spui tot.

– Puteţi să-mi tăiaţi şi capul, dar sunt nevinovat şi abia acum îmi dau sema că e o înscenare (…)

– Lasă că ştim noi cine eşti!

– O să spun asta în faţa Justiţiei.

Atunci, căpitanul Păunescu a spus: – „Ce justiţie! Justiţia o regulăm noi, facem ce vrem cu ea!” A spus şi alte lucruri, mai grave, şi tot timpul înjurau nişte înjurături groaznice pe care nici nu le pot repeta.

– „Am să-ţi dizloc familia”, mi-a spus el. „Am să-ţi trimit nevasta într-un loc şi copiii în altă parte”.

– Pentru ce, am spus eu, o să audă de asta şi Partidul şi Ministerul.

– „Ce Partid… partidul mă-tii! Ai copii, ţii la ei, declară cum îţi cerem noi”.

– Lasă că o să spui tu tot până la urmă (…)

Am fost chemat de mai multe ori de slt. Drăghici, băgat într-un birou şi mi s-a cerut să declar cum am semnat premierile la ateliere, că ceream celor care-i premiam să-mi dea jumătate mie (…) După asta, Drăghici m-a dus în alt birou şi a început iar sa ameninţe că dacă nu declar „îmi duce la dracu familia, căci acolo e comisia de dislocare”. Şi, într-adevăr, acolo era comisia, asta am văzut la puşcărie. Mi-a cerut să recunosc că am fost contra hotărârii cutare, că n-am controlat mai ştiu eu ce (…) Atunci am scris cum mi-a spus. După asta îmi spune:

– „Acum ai dat de dracu. Nici dracu nu te mai scapă. Ai căzut în art. 183 – despre care am aflat că e sabotaj. Te-ai legat cu 700.000 de lanţuri”. (…)

Am fost chemat la tov. Căpitan Stark şi mi-a spus: „De ce nu vrei să spui tot, ai un copil bolnav, o să se îmbolnăvească din ce în ce mai rău. – Acolo nu-ţi dădeau voie să spui «tovarăşe», ci numai «domnule», altfel îţi spunea: «Tus tovărăşia mătii! », «O să-ţi putrezească oasele aici»”.

Am stat 2 luni, într-o cameră de 3/2, 6 inşi, într-o căldură groaznică şi, pentru mine, a fost de o mie de ori mai chinuitor decât dacă mă bătea de 1.000 de ori pe zi. Ne gândeam să ne spânzurăm dacă am fi avut cu ce. Aşa ne tratau pe noi, muncitorii, în schimb vedeam pe acolo foşti colonei sau oameni care făcuseră fraude, dar trăiau foarte bine, li se aduceau pachete, îşi vedeau nevestele la DGM. Mie nu mi-a dat voie să mi se aducă nimic de acasă. Am stat 150 de zile cu o singură cămaşă şi o pereche de ciorapi. Mă îmbolnăvisem, aveam nevoie de medicamente, dar nu m-au lăsat. Am stat acolo până la sfârşitul lui noiembrie, când am fost trimis la Văcăreşti, în aceeaşi cămaşă, de m-am îmbolnăvit şi au trebuit să mă ducă pe targă la spital.

În septembrie a venit un tov. colonel procuror şi o tovarăşă căpitan, care probabil au fost sesizaţi şi au început să se ia anumite măsuri. După aceea, s-a simţit că ancheta mergea altfel. Pe mine mă chemau sistematic dimineaţa la 7, mă ţineau până la 2-3 jos şi nu făceau altceva decât să mă tot preseze să scriu fele de fel de chestiuni (…) De acasă nu ştiam nimic. Îmi făceam cele mai groaznice gânduri despre familie. Mulţumesc Partidului că ajutat-o pe soţia mea de a putut să întreţină copilul. Mă ameninţau că-mi aduc soţia şi o s-o ţină legată şi atunci o să spun tot (…)

La DGM am fost chemat într-o noapte de Udrea. – Nu scapi de aici, indiferent cine s-ar băga. Dacă nu declari cum ne trebuie nouă, te aşteaptă 25 de ani, şi copiii nu-i mai vezi, dar dacă declari cum vrem noi, intri înapoi în postul de conducere.

Eu credeam că-şi bate joc de mine.

– Dacă nu-mi spui cum vreau eu, te omor! Îţi arestez nevasta şi ai să-mi spui şi pe tata că l-ai omorât.

Eu eram sub impresia strigătelor pe care le auzisem noaptea dintr-o celulă, ale unei femei şi ale unui copil mic, şi am înlemnit când mi-a pomenit de nevastă şi de copil.

Mi-a spus: „Nouă ne trebuie ceva politic de înscenat, cu sabotaj”. Şi el, şi căpitanul Stark şi-au dat cuvântul de onoare că îmi dau drumul dacă spun cum vor ei. Mie îmi era tare frică.Îmi spuneau. Tu ai lucrat cu fasciştii. Şi-mi dădeau numele directorului şi al unui inginer de la rafinăria unde lucrasem.

– Da, am lucrat cu ei, ei erau mari, eu eram mic. Ei erau în conducere, eu eram acolo la brevet. Am spus că la Petrol Bucureşti am lucrat cu vreo 4 legionari. „Scrie că ai lucrat cu ei (…) Scrie că s-a sabotat Agricultura şi Ministerul Transporturilor” (…)

Am dormit pe ciment până la sfârşitul lui noiembrie, când la Văcăreşti ni s-a dat posibilitatea să ne aducă îmbrăcăminte, dar era prea târziu, şi în decembrie m-au dus pe targă, paralizat complet, la ambulatoriu, unde am fost foarte bine tratat.

În ianuarie am fost iar chemat la DGM. Am crezut că ne face „lot special”. Ce înseamnă aceasta: te forţează să dai anumite declaraţii – probabil în urma bătăilor, fiindcă i-am văzut pe cei din lotul special cum ieşeau umflaţi, dar nu spuneau nimic. După ce îi bătea bine, procurorul care e tot de la DGM, te punea să dai o declaraţie în faţa lui şi să o semnezi (…) Procurorul vine şi te învaţă ce trebuie să spui în instanţă, acolo nu vorbeşti decât ce ai pregătit la DGM. Avocaţii acuză numai şi judecătorii fac ce au de făcut. Condamnările sunt exemplare. Noi bănuiam şi era cât pe ce să cădem în „lotul special”, dacă probabil nu intervenea Partidul, altfel nu mai ieşeam.

La DGM am fost puşi fiecare într-o celulă separată şi în aceeaşi seară am fost chemat de căpitanul Stark şi locotenentul Coman, care e cea mai mare brută, rând pe rând.

– Bagă de seamă, să spui tot. Dacă spui, am să trimit să-ţi aducă bocancii şi căciula, că vă trimite de aici.

M-a trimis înapoi în celulă. După o săptămână am fost chemat de un tov. căp. Procuror Popovici, tot la DGM. Mi s-a adresat cu cuvântul „tovarăşe”, dar mie tot îmi era frică. Mi-a spus: „O să declari aici despre anchetă, cum a mers”. I-am spus că nu ştiu de ce sunt acuzat. Zice: „De luare de mită de la ateliere, pentru premieri”. Am început să-i explic cum stăteau lucrurile. El mi-a spus: „Ştiu că n-ai nici o vină. Dar cum e cu maşinile scoase din uz”. I-am explicat şi această chestiune. Eram acuzat că au fost sustrase lemne din interiorul maşinilor. I-am explicat că nu e aşa. Apoi, că am declarat că nu am respectat planul de folosire a utilajului complet (…) I-am povestit tov. procuror, şi el mi-a spus: „Dar d-ta n-ai vreo neglijenţă”. Am o sută, dar nu cu furturi. „Din cele de până acum n-ai putut aduce nici un fel de prejudicii materiale Competrolului, să n-ai nici o frică”. Atunci am prins curaj. Şi am început zilnic să mă cer la câte unul la raport. Nu m-au scos. Am făcut scandal să mă scoată.

În ziua de 24 ianuarie a venit un tov. civil cu 2 ofiţeri şi ne-a întrebat ce e cu noi. I-am spus că am cerut la raport, că am cerut medicamente, că n-am o bucată de pâine. El mi-a dat o ţigară şi a plecat în alte celule. Peste o oră ne-au deschis celulele, ne-au pus să ne luăm bagajele şi să mergem pe terasă. Eram bucuroşi că mergem „la noi acasă” la Văcăreşti. Când am ajuns la ieşire, văd pe acel tovarăş, care ne zice: „Acum intraţi pe mâna justiţiei şi acolo o să iasă totul la iveală”.  Eu am mare încredere în Partid, îmi dau şi viaţa pentru el  Am ajuns la Văcăreşti, unde am stat până în martie, când am început să fiu chemat la Procuratură (…) După ce am fost şi eu verificat, tov. procuror mi-a spus că am scăpat, n-am nici o vină. Eu nici n-am crezut. Vineri seara am auzit la Văcăreşti că plecăm. Dimineaţa ne-am pomenit că cei de la Competrol suntem chemaţi afară. Am fost bine trataţi şi ni s-a spus să avem grijă să nu se strecoare printre noi vreunul străin (…)

După aceea am venit acasă. Ne-au exclus în bloc (din partid, n.n.) pe motiv că nu ne-am plătit cotizaţia, că am fost arestaţi, că am avut metode de comandă.

Tov Iosif Bernard: La 11 iulie, am fost chemat la o şedinţă la Biroul Central. Ne-am pomenit cu 5 miliţieni, printre care şi acest Coman. Ne-au cerut Biroul Populaţiei. Aveau o listă cu 10 oameni, dintre care unul lipsea. Celorlalţi nouă ne-a spus. Ştiţi de ce sunteţi aici! (…) Mi-au cerut să dau o declaraţie că recunosc povestea cu lemnele. A început cu înjurături, dar n-a reuşit să obţină de la mine nimic (…) Mi-au spus că s-au făcut afaceri şi că ei au nevoie de ajutorul nostru. Am spus că nu ştiu nimic. Atunci au luat o aţă, cu un nod şi m-au pus să stau într-un picior în faţa ei, cu faţa la perete. În felul acesta, la un moment dat, fără să vrei, nu poţi să faci altceva decât să fixezi nodul. Ameţeam şi trebuiam să mă rezem de perete, şi atunci mi-au dat un pumn, cu cuvintele: – Ce e zidul lui tată-tău? (…) Când au văzut că nu-mi pot prezenta nici o dovadă, a deschis un sertar de unde a scos o sfoară groasă şi a început s-o împletească, apoi mi-a strâns cu ea cotul şi mâna. Atunci eu am aruncat sfoara şi am început să strig. Dar el striga mai tare spunând că vreau să-l omor (…) Am spus că am avut plusuri şi minusuri de benzină între 2 şi 10 litri. Văzând că nu vreau să declar mai mult, mi-a băgat între degete un creion şi când a strâns mi-a rupt degetul (…)

–Tu eşti băiat deştept, ţi-am arătat o parte din metodele noastre, dar mai avem şi altele: avem un câine lup, un câine dresat, în faţa căruia stai 24 de ore în poziţia de drepţi şi, cum te-ai mişcat, te-a înhăţat. Şi nu te ţin mai mult pentru că nu am voie să chinuiesc câinele. Apoi îţi trecem prin tine un curent electric, de tremuri de parcă ai avea boala copiilor. Avem camere calde şi camere reci, avem cătuşe „imperialiste” care ţi se pun la mâini şi te strâng până la os (…) Şi, până la urmă, ca să mă convingă, mi-a mai spus: –Trebuie să recunoşti, altfel stai aici până îţi calci pe barbă, şi avem şi nişte săculeţi de nisip care ţi-i punem pe piept şi te batem până îţi scuipi plămânii şi nu rămâne nici o urmă. Şi te trimitem acasă „în plic”. Adică, celor care mor în închisoare, li se trimite într-un plic o comunicare despre moartea lor, familiei. Şi-mi dădea mereu cuvântul de onoare că dacă spun o să fie bine (…) Şi atunci am dat declaraţia (…) şi am fost printre cei 21 de fericiţi care am avut norocul să plecăm a doua zi la Văcăreşti fără mandat de arestare, unde am stat de la 12 iunie până la 3 martie (1953, n.n.), când am fost chemat la Procuratura Generală, fără ca nimeni să ne întrebe în acest răstimp care e motivul arestării noastre (…)

Tov. Constantinescu Aurelian: Cazul meu este ca al tuturor şoferilor care au fost arestaţi la Competrol. În ziua de 12 august, am fost arestat din curtea depozitului, de pe maşină chiar, şi dus la DGM. Locotenentul Coman m-a luat în primire şi mi-a spus: – Vrei să te duci acasă sau la Văcăreşti? Noi avem nevoie de nişte relaţiuni date de tine pentru că voi aştia mici n-aţi furat, ci ăia mari, care sunt o bandă organizată, au furat benzina şi s-au servit de voi (…) Am spus că declar 28 litri plus, dar o să pot să dovedesc în faţa forurilor superioare că asta este din cauza cunajului. Zice: – Ce foruri superioare, ăştia sunt anglo-americanii? Şi mi-a dat Coman un pumn de mi s-au clănţănit dinţii în gură şi un picior şi o mulţime de înjurături, apoi una după ceafă (…) Am spus că nu semnez. Îmi arată un formular, dar eu n-aveam ochelarii şi nu ştiam ce scrie. Iar mi-a tras un pumn. Zice: –Bine, acum ai să mergi 2 ani la Canal, că refuzi să semnezi acte oficiale (…)

Tov. Codârnău Grigore: Eu sunt tot şofer. Mi s-a spus că am scos 124 litri de benzină. De 7-8 ori am fost seara la anchetă. M-au ameninţat că o să-mi scoată şi copiii de la şcoală. Eu am spus că nu-i adevărat şi atunci mi-au spus să scriu că Miliţia minte. Mi-a fost frică să scriu aşa ceva. Am făcut o declaraţie că, dacă o să-mi dovedească că ei au dreptate, atunci o să recunosc că sunt agent anglo-american şi duşman al poporului (…)

Tov. Avram Constantin: (…) Ne-au băgat într-o cameră lipsită de aer. Apoi ne-au trimis la Văcăreşti. Eu întreb, se poate ca pe noi să ne trimită la Văcăreşti în ziua de 11 septembrie şi în ziua de 16 septembrie să vie mandat de arestare (…)

Tov. Răchiţeanu: (…) La DGM, am fost luat în primire de un anchetator care spunea: Eu sunt CC-ul, eu sunt Partidul! Şi mă înjura în tot felul (…) Am fost băgaţi într-o cameră de 2/1,80, 4 inşi în 2 paturi şi 3 sub paturi, într-o căldură înăbuşitoare. Am început să dau semne de oboseală. Eu niciodată înainte nu suferisem de inimă. Medicul a spus să fiu trimis la spital, dar ei n-au vrut să audă. Nopatea îmi făceau injecţii cu cafeină şi morfină. Gardianul zicea: Lăsaţi-l să moară, că eu răspund pentru el! (…)

Tov. Alexandru Gheorghe: (…) Mă ancheta sub presiunea că mă trimite la Canal, că mă repede cu capul de pereţi, că noi n-avem (nimic, n.n.) cu voi muncitorii, ci cu ăia mari (…)

Tov Zana Ioana: Am fost chemată la DGM, în ziua de 19 iulie, pentru informaţii. Ştiam că unii fuseseră arestaţi. Fără să mă cunoască, cum am intrat am fost primită cu cuvintele: – Dumnezeul mă-tii de curvă, tu eşti curva Competrolului. Era un civil. I-am spus: – Cum îmi vorbeşti aşa, eşti de o seamă cu copilul meu (…)

M-au ţinut două săptămâni la carceră. Carcera era un closet cu o gaură unde toţi deţinuţii merg la closet şi totul se scurge pe dedesubt, şi tot mirosul ală l-am înghiţit 48 de ore. I-am atras atenţia slt. Coman că sunt suferindă cu plămânii, că am pneumotorax şi să nu mă mai bată, că dau şi eu în el! Mă scotea de 3-4 ori pe zi la anchetă şi mă lovea cu cizmele. Între toţi bărbaţii eu eram singura femeie şi atunci a spus că eu trebuie să spun totul. De 2 ori m-a dat cu spatele de perete, că trei nopţi am scuipat sânge. Vânătăile le-am arătat acolo unui tov. colonel. La ochi parcă aveam monoclu (…) Eu am făcut şcoală de cadre sindicală unde mi s-a spus că Miliţia e a poporului şi trebuie să lucreze pentru popor – i-am spus – d-ta văd că lucrezi în stil american, probabil ai citit multe cărţi poliţiste.

– Uite, mi-a spus, într-un stat democrat suspend democraţia 5 minute! Şi mă bătea ca pe hoţii de cai (…)

Tov. Davidovici: (…) La un moment dat am aruncat tocul din mână şi am spus că nu mai scriu ce-mi dictează ei. Mi-au cerut să declar lucruri care nici nu erau în legătură cu mine sau care nu aveam posibilitatea de a le face (…) Mi s-a cerut să scriu că directorul Ştefănescu lua milioane de la diferiţi oameni. L-am cunoscut pe tovarăşul Ştefănescu puţin, dar aşa ceva n-am putut să scriu (…)

Tov. Pană Ion: Eu eram şeful evidenţei contabile. Când am fost arestat, mi s-au luat anchete 3 zile foarte civilizat. După ce am fost trimis la arest, am fost chemat de două ori la Coman, care spunea că el e naşul meu şi că până acum în declaraţii mi-am bătut joc de DGM (…) Spunea: „Ia să vedem, te gâdili?” şi mă lovea cu pumnii în rinichi (…) Am primit o lovitură în beregată, încât şi acum am leziuni pe care n-am posibilitatea să le tratez (…)

Tov Alexa: Puteţi fi liniştiţi, veţi fi repuşi în drepturi şi în această privinţă. Cei care s-au făcut vinovaţi de toate acestea vor fi sancţionaţi fără cruţare. Guvernul noastru apără drepturile şi legalitatea noastră populară, şi n-o apără numai prin vorbe, ci în practică. Acei care au îndrăznit să calce Constituţia, drepturile cele mai fundamentale ale cetăţenilor, vor fi pedepsiţi aşa cum trebuie (aplauze furtunoase. Strigăte: „Trăiască PMR!”)

Tov. N. Mujic: Tovarăşi, în primul rând am discutat aici cu dumneavoastră care vă frământă, de a fi repuşi în drepturi. Acesta se datoreşte faptului că Partidul nostru veghează încontinuu, şi tov. Gheorghiu-Dej personal s-a interesat direct de problemele sesizate de dumneavoastră. Şi acum, tată, Partidul a venit să vă facă dreptate. Un tov. spunea „Cel care îşi pierde încrederea în Partid moare”. Trebuie ca întotdeauna, în orice împrejurarea ne-am afla, să avem deplină încredere în Partid, căci Partidul descoperă orice face lumină şi dreptate. Dumneavoastră aţi putut astăzi să vă convingeţi de aceasta (…) Pentru rezolvarea tuturor problemelor dumneavoastră, vom forma o comisie din reprezentanţii Ministerului, ai Procuraturii, ai CSC, ai CC, ai Sindicatului Petrol, şi această comisie va lua fiecare caz în parte şi-l va duce până la capăt, până la rezolvarea deplină.

Apoi Dvs. trebuie să ţineţi seama de următoarea zicală: „Vorba multă, sărăcie goală”. Duşmanul nu doarme, el va căuta să stea de vorbă cu voi, să vă facă să vorbiţi cât mai mult, ca ei să facă treaba lor. Dumneavoastră aţi primit asigurarea că cei ce sunt vinovaţi îşi vor primi pedeapsa, pentru dvs. s-au luat măsuri. Duşmanul însă caută prin anumite elemente să vă tragă de limbă – nu vă lăsaţi antrenaţi în discuţii, nu vă lăsaţi provocaţi.

Tov Drăghici: Ceea ce am discutat aici în privinţa pedepsirii exemplare a vinovaţilor, de asemenea nu trebuie să discutaţi. Nici măcar acasă. Astfel ei se vor sesiza şi vor lua anumite măsuri (…)

Tov Ştefănecu: (…) Noi mulţumim Partidului pentru grija părintească, ce o are faţă de oamenii muncii şi încredinţăm Partidul că vom răsplăti această grijă prin depunderea tuturor eforturilor în muncă şi fiind mereu vigilenţi pentru apărarea păcii, pentru întărirea Republicii noastre.

Închei strigând:Trăiască Partidul Muncitoresc Român!Trăiască Republica Populară România!Trăiască pacea!(toţi tovarăşii în picioare aplaudă furtunos).

(A.N.R., fond CC al PMR Cancelarie)

Autor: Oana ILIE

Cele 10 porunci

Cu ocazia alegerilor din 1946, în faţa abuzurilor autorităţilor, controlate de comunişti, Partidul Naţional Ţărărnesc a publicat „Cele 10 porunci ale cetăţeanului român”, menite să atragă atenţia alegătorilor asupra pericolului care pândea ţara.

Iată care erau acestea:

Să verifice dacă este înscris în listele electorale şi să-şi scoată cartea de alegător. În caz că nu i s-a dat cartea de alegător, să facă imediat contestaţie la judecătorie.

Să conteste pe cei trecuţi în aceste liste pe nedrept.

Să citească şi răspândească manifestele Partidului Naţional Ţărănesc.

Să propage ideile acestui partid.

Să nu uite că partidele din Blocul Democrat (B.P.D.) sunt slugile Partidului Comunist şi anume: Frontul Plugarilor, Partidul Social-Democrat (Lothar Rădăceanu), Partidul Naţional Liberal (G. Tătărescu), Partidul Naţional Ţărănesc (A. Alexandrescu), Partidul Naţional Popular fost Uniunea Patrioţilor.Femeile să-şi apere prin votul lor familia, copiii şi ţara urmând exemplul soţilor şi părinţilor lor.

Să se organizeze pe sate, să meargă la vot împreună şi să păzească urna până la comunicarea rezultatului.

Să nu se înspăimânte de ameninţările agenţilor guvernului.

Să ştie că Partidul Naţional Ţărănesc va aduce ţării libertatea şi dreptatea tuturor cetăţenilor.

Să ştie că toată ţara este alături de Partidul Naţional Ţărănesc, de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache şi că alegerile vor fi câştigate de acest partid.

Să voteze cu Partidul Naţional Ţărănesc.

Autor: Oana ILIE

Anul electoral 1946

{jcomments off}Alegerile trucate din anul 1946 au constituit momentul legitimării puterii comuniste în România. Având asigurat concursul sovieticilor, din punctul de vedere al susţinerii materiale a campaniei electorale, comuniştii au întreprins pe parcursul întregului an o serie de acţiuni menite să le aducă popularitate în rândul electoratului şi să le asigure succesul în alegeri.

În această campanie, la loc de frunte s-a aflat denigrarea partidelor istorice în ochii opiniei publice, încurajarea tensiunilor din cadrul acestora, susţinerea unor dizidenţe, dar şi crearea unui organism politic, în speţă Blocul Partidelor Democratice, în care a intrat P.C.R. şi alte cinci formaţiuni politice, în stare să canalizeze atenţia populaţiei şi să atragă voturi. Prin campania electorală, presărată cu numeroase incidente şi încălcări ale legii chiar de reprezentanţii sau simpatizanţii guvernului Groza n-au putut schimba opinia poporului şi n-au adus victoria comuniştilor în alegeri. În această situaţie s-a pus în aplicare deviza lui Stalin „nu contează cine şi cum votează, ci contează cine numără voturile”, iar B.P.D. a obţinut o victorie confortabilă în alegeri datorită acestor „tehnici speciale” de numărare a voturilor.

Iată, în continuare, un tablou cronologic al fatidicului an electoral 1946:

8 ianuarie – Consiliul de Miniştri hotărăşte organizarea alegerilor în cel mai scurt timp posibil, după cum ceruseră reprezentanţii marilor puteri, asigurând opinia publică de libertatea şi transparenţa acestora.

 

22 ianuarie – se conturează obictivele P.N.Ţ. pentru campania electorală, printre acestea numărându-se apărarea libertăţii alegerilor, înscrierea populaţiei pe liste electorale, „propagandă destoinică” pentru câştigarea scrutinului.

29 ianuarie – Plenara C.C. al P.C.R. preconizează prezentarea unită în alegeri a tuturor forţelor democratice reprezentând guvernul Groza din 6 martie 1945.

14 februarie – Comitetul Executiv al Frontului Plugarilor acceptă propunerea P.C.R. de a participa pe liste comune la alegeri.

15 februarie – Ştefan Voitec şi Lothar Rădăceanu, lideri ai P.S.D., se pronunţă la rândul lor pentru participarea pe liste comune cu comuniştii, în dezacord cu Constantin Titel Petrescu, partizan al participării independente a partidului la alegeri.

22 februarie – „alegerile vor avea loc după strângerea recoltei”, anunţă primul ministru Petru Groza. În aceeaşi zi, simpatizanţii comuniştilor devastează sediul P.N.Ţ. din Arad. Denigrarea şi agresiunile contra partidelor istorice se vor produce pe întreaga perioadă premergătoare alegerilor, la nivelul întregii ţări.

10 martie – grupul Rădăceanu-Voitec îşi impune punctul de vedere la Congresul P.S.D., – participarea pe liste comune cu P.C.R. Constantin Titel Petrescu părăseşte partidul punând bazele P.S.D. Independent, care se va apropia de partidele istorice.

13 martie – liderii Frontului Naţional Democrat hotărăsc crearea unei comisii electorale comune pentru partidele care s-au decis să meargă în alegeri pe liste comune cu ei.

22 martie – în faţa acuzaţiilor P.C.R. că desfăşoară o campanie pentru amânarea alegerilor, P.N.Ţ. asigură populaţia că doreşte ca acestea să aibă loc în cel mai scurt timp posibil.

Aprilie – presa controlată de comunişti, „Scânteia”, „Aurora”, România Liberă”, începe acţiunea de compromitere a liderilor partidelor istorice în ochii poporului, aceştia începând să fie catalogaţi ca „reacţionari”, „colaboraţionişti”, „fascişti” etc. Aceste atacuri vor continua pe toată durata anului electoral, concomitent cu prezentarea în antiteză cu Maniu şi C.I.C. Brătianu a liderilor comunişti.

19 aprilie – într-un articol din „Dreptatea”, Corneliu Coposu cere guvernului să fixeze de urgenţă data alegerilor.

9 mai – F.N.D. definitivează platforma-program ce urmează a fi făcută publică.

17 mai – se consemnează constituirea Blocului Partidelor Democratice, format din P.C.R., P.N.L.- Tătărescu, P.N.Ţ.- Alexandrescu, Frontul Plugarilor, P.S.D., Partidul Naţional Popular (fosta Uniune a Patrioţilor, devenită între timp din organizaţie de masă partid). Se constituie totodată Comisia Centrală Electorală alcătuită din reprezentanţii celor şase partide. Platforma-program scoate în evidenţă realizările guvernului Groza, critică partidele istorice „reacţionare”, promite respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, politică socială favorabilă muncitorilor şi ţăranilor, sprijinirea culturii, redresarea industriei, comerţului şi agriculturii etc. Comuniştii vor profita din plin de împărţirea titlurilor de proprietate în baza reformei agrare din 1945 pentru a-şi face propagandă electorală în rândul ţăranilor.

22 mai – reprezentanţii partidelor din B.P.D.: Gh. Tătărescu (P.N.L.), P. Groza (Frontul Plugarilor), Th. Iordăchescu (P.S.D.), Gheorghiu-Dej (P.C.R.), C. Neculcea (P.N.P.), A. Alexandrescu (P.N.Ţ.) semnează protocolul de constituire a B.P.D. pe baza adeziunii la platforma-program.

27 mai – Federaţia Democrată a Femeilor aderă la platforma-program a B.P.D.

1 iunie – ca răspuns la notele anglo-americane, guvernul afirmă că alegerile vor avea loc în cel mai scurt timp şi într-un mod democratic.

2 iunie – începe oficial, la Iaşi, în prezenţa conducerii comuniste, campania electorală a B.P.D. În aceeaşi zi este prezentat, prin intermediul ziarului „Dreptatea”, manifestul P.N.Ţ. (Maniu) către ţară, cu care acesta se prezintă în alegeri. Ţărăniştii se pronunţă pentru menţinerea monarhiei, definitivarea reformei agrare, statul ţărănesc, refacerea economiei, garantarea drepturilor şi libertăţilor.

5 iunie – Comitetul Executiv al Confederaţiei Generale a Muncii anunţă printr-un comunicat că va sprijini B.P.D. în alegeri.

14 iunie – Adrian Holman, reprezentantul politic britanic la Bucureşti, critică guvernul român acuzându-l că tergiversează promulgarea legii electorale şi fixarea datei scrutinului.

5 iulie – Apărarea Patriotică anunţă că va sprijini platforma-program a B.P.D.8 iulie – circulara P.N.Ţ. (Maniu) face cunoscut modul de organizare a participării acestui partid la alegerile parlamentare.

13 iulie – este promulgată legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor. Sunt stabilite condiţiile de votare şi de depunere a candidaturii. Apare şi o nouă categorie fără drept de vot – „nedemnii” (criminalii de război, primarii şi prefecţii guvernului Antonescu, legionarii, voluntarii în războiul antisovietic). Se introduce sistemul unicameral, anulându-se totodată prerogativa regelui de a dizolva parlamentul. Partidele istorice protestează împotriva legii electorale, întrezărind posibila fraudare a alegerilor.

30 iulie – mitingul B.P.D. pe stadionul P.T.T. Bucureşti, la care participă Ana Pauker.

12 august – echipe de bătăuşi comunişti împiedică desfăşurarea Congresului P.N.L. (Brătianu) la Oradea.

16 august – sunt atribuite semnele electorale: soarele – BP.D., secera şi ciocanul – P.C.R., triunghiul echilateral – P.S.D., o linie – P.N.L. (Tătărescu), cercul – P.N.Ţ. (Alexandrescu), ochiul – P.N.Ţ., linie verticală şi orizontală în unghi de 90° – P.N.L., fântâna – P.S.D.I.

11 septembrie – se constituie biroul electoral al armatei care îi va „îndemna” pe soldaţi să voteze cu B.P.D.

13 septembrie – Constantin Brătianu denunţă, într-un memoriu adresat lui P. Groza, abuzurile din campania electorală: înscrierea pe listele electorale este ilegal făcută, nu sunt respectate termenele de înscriere, se fac liste speciale care să poată fi folosite în mod fraudulos, campania electorală a opoziţiei este subminată de autorităţi, publicaţiile lor sunt cenzurate etc. Alte astfel de proteste vor fi făcute de cele două partide istorice, prin intermediul ziarelor „Dreptatea” şi „Viitorul”, pe toată durata campaniei electorale, fără vreun succes.

18 septembrie – Ion Mihalache, vicepreşedinte P.N.Ţ., este declarat „nedemn”, deoarece participase ca voluntar pe frontul de est. Contestaţia depusă la Judecătoria de Ocol Topoloveni nu a fost soluţionată pozitiv.

20 septembrie – C.I.C. Brătianu depune o contestaţie la Circumscripţia Centrală Electorală cerând anularea listelor întocmite ilegal.

28 septembrie – Iuliu Maniu protestează asupra folosirii autorităţilor publice în campania electorală a guvernului.

29 septembrie – B.P.D. începe promovarea capilor listelor electorale. În Bucureşti primii pe liste sunt Groza, Dej şi Ana Pauker.Octombrie – se distribuie „Cele 10 porunci ale cetăţeanului român”, manifest difuzat de P.N.Ţ., prin care poporul este îndemnat să denunţe abuzurile, să nu se lase intimidat de guvern şi să voteze P.N.Ţ.-ul.

3 octombrie – sunt repartizate mandatele în cadrul B.P.D., proporţia fiind inegală, deoarece P.C.R., Frontul Plugarilor şi P.N.L. Tătărescu au primit un număr egal de mandate, dar per total mai multe decât celelalte trei formaţiuni din Bloc.15 octombrie – este publicat Decretul-lege pentru Convocarea Corpului Electoral prin care data alegerilor este fixată pentru 19 noiembrie.

21 octombrie – P.N.L., P.N.Ţ. şi P.S.D.I. ajung la un acord comun de a acţiona pentru a împiedica abuzurile electorale şi fraudarea alegerilor.Noiembrie – B.P.D.-ul înteţeşte ritmul manifestaţiilor şi întrunirilor electorale în Bucureşti şi în ţară (până la alegeri au loc astfel de întruniri la Lugoj, Arad, Cluj, Hunedoara, Galaţi, Timişoara, Ploieşti, Târgu Mureş, Târgovişte, Sf. Gheorghe, Satu Mare, Bârlad, Severin, Vlaşca, Tutova etc. la care participă liderii marcanţi ai P.C.R.: Dej, Pauker, Luca, Pătrăşcanu, Gh. Apostol, Chişinevschi).

1 noiembrie – este publicată lista candidaţilor P.N.L.: Constantin Brătianu ocupă primul loc la Bucureşti, iar Gheorghe Brătianu aceeaşi poziţie la Ilfov.

12 noiembrie – este publicată lista candidaţilor P.N.Ţ. Iuliu Maniu este în fruntea listei la Bucureşti, Hudiţă la Cluj, Coposu la Sălaj etc.

17 noiembrie – mitingul P.N.Ţ. în faţa T.N.B., la care participă 30.000 de oameni. Forţele de ordine intervin trăgând în manifestanţi.

19 noiembrie – alegerile parlamentare. Se semnalează grave incidente şi ilegalităţi: furturi de urne şi voturi, ocuparea localurilor de vot, atacarea candidaţilor opoziţiei, maltratarea oficialităţilor şi a forţelor de ordine, împiedicarea simpatizanţilor opoziţiei să-şi exercite dreptul la vot, crime etc. Protestele P.N.L. şi P.N.Ţ. din zilele următoare n-au nici un efect.

23 noiembrie – un document de la Foreign Office (Biroul pentru Străini) afirmă că alegerile au fost „un complet fals”.

25 noiembrie – sunt publicate rezultatele oficiale ale alegerilor, B.P.D. obţinând un procentaj de 79,86% din voturi, urmat la mare distanţă de P.N.Ţ., Uniunea Patriotică Maghiară, P.N.L., Partidul Ţărănesc Democrat, P.S.D.I., Partidul Popular Românesc.

25 noiembrie – Roy Melbourne (reprezentantul S.U.A. în România) declara că alegerile au fost o „totală farsă”.

1 decembrie – Regele Mihai deschide Adunarea citind mesajul tronului.

Autor: MNIR

România comunistă : aspecte ale vieţii cotidiene

La scurt timp după 23 august 1944 , Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei Ileana, tabloul României comuniste: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne dar fără nedreptăţile acesteia.

Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist. Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării acestora. Deşi pe hârtie progresul economic pare evident faţă de perioada interbelică, în realitate venitul unui muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. O lungă perioadă de timp, în anii 50, produsele alimentare s-au obţinut de bază de cartelă în cantităţi minime. Situaţia, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii 60 şi în prima parte a anilor 70.

La fel de adevărat este însă că au existat şi unele „binefaceri”: numărul ştiutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite creşe, grădiniţe, şcoli, spitale. Dar la fel de adevărat este şi că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor au fost încălcate (ca să nu spunem lichidate), dacă ar fi să amintim doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la biserică devenise un gest de mare curaj), libertatea de circulaţie (ieşirile în afara ţării era cvasi-imposibile pentru cetăţenii de rând) etc.

Eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice, şi s-au reintrodus cartelele ce „funcţionaseră” cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe 19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi ulei sunt diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez. Excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă.

Totul culminează în 1982 când se aprobă Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. „Specialiştii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii, ori aceeaşi „specialişti” au stabilit că românii sunt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic. Aşadar trebuie să mănânce mai puţin. În sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălţime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau cam de tipul: înălţime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălţime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. Se consideră însă că „oferta” este prea generoasă şi, în 1984 se adoptă un nou plan alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român, având în vedere că fiecărui cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980!Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale ouă – de o anumită mărime –, lapte, la preţuri fixate de autorităţi. Ţăranii erau „binecuvântaţi” şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” (ne amintim de celebra reclamă „Nici o masă fără peşte!”) au intrat astfel în limbajul cotidian al românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în şir. Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine – în special Kent, erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.

Criza alimentară era doar un aspect al celei economice în care se găsea ţara. Deşi regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau număr cu soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, în timp ce românii aşteptau ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil. În România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, copiii erau obligaţi să înveţe la lumina lămpilor cu gaz pentru că lumina era întreruptă. Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de „anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a recomandat cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raţionalizării agentului termic şi a apei calde menajere. În 1988, un decret aberant, ca atâtea altele, stabilea că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! Agricultura socialistă, unde anual se raportau mari depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul rezolvând şi acest aspect în stilu-i caracteristic: scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor şi studenţilor. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5 milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în agricultură.

România stătea foarte prost şi la capitolul tehnologie şi infrastructură. Reţeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de drumuri şi autostrăzi era şi el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă – Bucureşti – Piteşti, cu câteva zeci de kilometri. Nu este deci greşit să afirmăm că situaţia deplorabilă din punct de vedere economic, mizeria în care era ţinut poporul român, a contribuit decisiv la căderea regimului ceauşist în decembrie 1989.

România comunistă: aspecte economice

Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji!”, aşa suna o cunoscută lozincă a sfârşitului anilor ’40.

„Burghejii” au reprezentat de fapt o denumire generică, întrucât comuniştii au căutat să bage spaima în toţi cei care ar fi putut opune o cât de mică rezistenţă în calea aplicării principiilor stalinismului economic, proclamate încă de la conferinţa naţională a P.C.R., din octombrie 1945.

Terenul pentru aplicarea acestora a fost pregătit în anii premergători abdicării monarhiei şi preluării totale a puterii de către comunişti odată cu proclamarea Republicii Populare Române. Avem în vedere aici, în primul rând, reforma agrară din 1945, cea monetară din 1947 sau crearea Sovromuri-lor. Din 1948, ritmul aplicării principiilor mai sus menţionate a fost unul accelerat, cu consecinţe dramatice pentru economia şi societatea românească. Constituţia din aprilie 1948 a creat condiţiile necesare „marii naţionalizări” ce urma să se întâmple peste câteva luni. Articolul 6 al legii supreme spunea că „bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţii ferate, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului”; articolul 11 crea practic baza juridică a exproprierii, menţionând că atunci „când interesul general o cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege”.

Pe 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională vota Legea nr. 119, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, cu scopul creării sectorului socialist de stat şi premiselor trecerii la conducerea planificată a economiei naţionale şi aplicării politicii de industrializare forţată de mai târziu. La articolul 1, se menţiona faptul că „se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”. La acelaşi articol erau  enumerate cele 77 de criterii de naţionalizare, pentru fiecare categorie de întreprinderi în parte. Deşi legea avea articole în care se menţiona că se vor acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, acestea erau de fapt inaplicabile întrucât, de la plata despăgubirilor erau excluşi cei care „fiind în serviciul Statului, judeţelor sau comunelor, s-au îmbogăţit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătoreşte”, precum şi cei care „au plecat din ţară în mod clandestin ori fraudulos, precum şi acelora care nu se întorc în ţară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autorităţile române”. Deci comuniştii îşi făcuseră în aşa fel calculele încât să nu plătească nici o despăgubire. De asemenea, se prevedeau sancţiuni dure pentru cei care s-ar fi opus procesului de naţionalizare.

Sarabanda naţionalizărilor a continuat în anul 1948. Prin decretul nr. 197 din 13 august 1948, erau dizolvate şi lichidate întreprinderile bancare şi instituţiile de credit; prin decretul din 9 septembrie 1948 se naţionalizau ultimele întreprinderi de căi ferate; prin decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate instituţiile sanitare particulare. Vor urma în anii următori: casele de filme, cinematografele, farmaciile, laboratoarele, restaurantele, taxiurile, cabinetele medicale particulare. Nu trebuie uitat decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950, privind naţionalizarea unor imobile, prin care „imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exploatatorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea”, intrau în proprietatea statului.

După ce problema industriei a fost „rezolvată”, s-a trecut la agricultură. Prin decretul nr. 121 din 6 iulie 1948 se stabileşte regimul de colectare a cotelor la cereale (înnoit în fiecare an, adăugându-se şi alte categorii de produse). Prin volumul lor şi prin maniera de colectare, cotele obligatorii, menţinute până în 1956, au construit un instrument foarte eficient pentru a “convinge ţărănimea să-şi predea pământul şi inventarul pentru a intra în colectivă“. Situaţia era de-a dreptul aberantă, întrucât, cantitatea datorată statului (între 20 şi 60% din producţie – cereale, carne, lapte, lână, fructe, furaje etc.), era stabilită înainte de recoltare şi nu se modifica în funcţie de producţie, astfel că, de multe ori cota datorată era mai mare decât producţia obţinută, iar ţăranul nu numai că nu rămânea cu nimic, dar ajungea în situaţia de a cumpăra produse pentru a le preda statului, spre a scăpa de pedepsele foarte aspre instaurate de comunişti. Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949 a elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii şi declanşarea campaniei de colectivizare şi de „îngrădire a chiaburilor”. Ultimul aspect era considerat foarte important, din moment ce se stabilea că „în etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebuie dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii”, stabilindu-se şi mijloacele prin care se duce această „luptă”: „prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte”; „printr-o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de o parte, şi să apese pe chiabur, pe de altă parte”; prin „curăţirea” mişcării cooperatiste „de orice fel de elemente capitaliste”; prin acordarea conducerii cooperativelor „numai muncitorilor agricoli, ţăranilor săraci şi mijlocaşi”; prin neprimirea chiaburilor în gospodăriile colective etc.

După modelul sovietic s-au înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.), pe 24 iulie 1949 fiind inaugurate primele cinci G.A.C.-uri: Zorile, din Turnişor – Sibiu, Drumul Nou, din Zăbrani – Arad, Ogorul Roşu, din Laslea – Târnava Mare, Victoria Socialismului, din Răşcani – Vaslui şi Tractorul Roşu, din Lunca de Jos – Cluj.Gospodăriile colective au primit un sprijin important de la autorităţi: le-au fost date cele mai bune terenuri, le-au fost oferite reduceri de 20% la cotele obligatorii, scutiri la impozitul agricol, ajutor din partea staţiunilor de maşini şi tractoare (S.M.T.). În ciuda acestor facilităţi, gospodăriile nu au dat dovadă nici de eficienţă economică, nici nu au exercitat o atracţie pentru majoritatea ţăranilor. La sfârşitul anului 1949 erau înfiinţate doar 56 de unităţi G.A.C., cuprinzând 4.085 gospodării ţărăneşti, cu o suprafaţă de 14.692 ha.Autorităţile comuniste au acţionat în forţă pentru a-i determina pe ţărani să intre în G.A.C. Bătăile, arestările, schingiuirile, şantajul au fost folosite în acest scop. Spre exemplu, în judeţul Târnava Mică, au fost bătuţi câte opt ţărani în fiecare comună, iar în Constanţa, preoţii şi învăţătorii au fost nevoiţi să intre în gospodărie, pentru a-i atrage pe ţărani. Au avut loc chiar şi execuţii demonstrative.

Evident, în faţa acestor abuzuri ţăranii au răspuns pe măsură, în numeroase localităţi înregistrându-se revolte împotriva „colectivei”, care au degenerat deseori în confruntări violente cu autorităţile, în urma cărora s-au înregistrat morţi şi răniţi. În ciuda presiunilor permanente, ritmul colectivizării a fost unul lent. Până la sfârşitul anului 1953 (an în care producţia agricolă o atinsese pe cea din anul 1938), se înfiinţaseră 1.997 de G.A.C.-uri, reprezentând doar 8,3% din totalul gospodăriilor ţărăneşti, restul de 91,7% fiind reprezentat de gospodăriile particulare. A urmat o perioadă de relativă relaxare, în condiţiile în care, după moartea lui Stalin şi în contextul convulsiilor care au marcat blocul comunist, liderii comunişti români au fost preocupaţi mai mult de rezolvarea problemelor interne de partid. Din 1958 procesul de colectivizare a reînceput în forţă, plenara Comitetului Central din 26 – 28 noiembrie declarând că ţara este pregătită de un efort general de modernizare socialistă.Comuniştii au declanşat o adevărată ofensivă împotriva chiaburilor. În martie 1959, printr-un decret al Marii Adunări Naţionale s-a anunţat „lichidarea exploatării omului de către om” şi practic desfiinţarea chiaburimii. La Plenara din 30 noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej admitea că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de ţărani, în majoritatea lor muncitori, au fost trimişi în judecată, dintre ei peste 30.000 au şi fost judecaţi în procese publice”. La plenara C.C. al P.M.R. din aprilie 1962, liderul comunist român anunţă încheierea colectivizării, remarcând faptul că 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă, cu 3.201.000 familii, sunt cuprinse în sectorul socialist.

Mecanismul de organizare a economiei centralizate s-a bazat pe sistemul de conducere pe bază de plan. Primul plan anual a fost cel din 1949, urmat de altul în 1950. Ulterior s-a trecut la planurile cincinale, primul fiind cel dintre 1951 – 1955 şi chiar planuri şesenale (1960 – 1965). Cuvântul de ordine pentru economia socialistă a fost industrializarea, fenomen ce implica: electrificarea, mecanizarea complexă, dezvoltarea industriei grele (siderurgie, construcţii de maşini), automatizarea producţiei. Pe 26 octombrie 1950, în şedinţa plenară a Comitetului Central al P.M.R., s-a aprobat raportul lui Dej asupra planului de electrificare a ţării şi s-a hotărât „mobilizarea tuturor organizaţiilor de partid, a instituţiilor de stat, a organizaţiilor de masă, a oamenilor de ştiinţă, inginerilor şi tehnicienilor şi a întregului popor muncitor din Republica Populară Română la acţiunea de realizare a sarcinilor cuprinse în raport şi a planului de electrificare”.

Fonduri considerabile au fost alocate industriei româneşti. Partea industriei din produsul social total a crescut de la 46,6% în 1950 la 57,3% în 1965. S-au construit mari obiective industriale, unele dintre ele fără a avea o justificare economică. Cu toate acestea, rata acumulărilor necesare investiţiilor şi industrializării a fost printre cele mai ridicate din lume. Se remarcă un progres economic evident faţă de anul 1938, în ceea ce priveşte industrii precum: industria chimică, metalurgică sau cea producătoare de maşini. În domeniul agriculturii şi a ramurilor industriale legate de aceasta, progresul faţă de anul de referinţă interbelic nu este atât de mare. Însă, cu tot acest progres, puterea de cumpărare a muncitorului din 1938, rămânea de 1,9 ori mai ridicată decât a muncitorului din 1963.

Pe plan extern, România este integrată în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), organizaţia economică a statelor comuniste, creată în 1949, şi din care făceau parte: Uniunea Sovietică, R.D. Germană, R.P. Polonă, R.P. Bulgară, R.S.F. Cehoslovacă şi R.P. Ungară. Partea română nu a fost mereu pe aceleaşi poziţii cu „tovarăşii” din celelalte state şi în special cu cei din U.R.S.S., la începutul anilor ’60 având chiar atitudini critice la adresa propunerilor venite de la Moscova.Merită amintită şi faimosul „plan Valev”, care propunea realizarea unui „complex de producţie interstatal al Dunării de Jos”, în componenţa căruia urmau să intre partea de sud-est a României, nordul Bulgariei şi nordul Deltei Dunării, atunci parte a U.R.S.S. Teritoriul nostru trebuia să se transforme într-un fel de „grădină de zarzavaturi” a Europei comuniste, fapt de care liderii politici de la Bucureşti nici n-au vrut să audă.

Venit la putere în 1965, Ceauşescu a continuat planul de industrializare al ţării, accentul fiind pus pe industria grea. Ca o mare realizare în acest sens a fost prezentată inaugurarea (ce-i drept parţială) a combinatului siderurgic de la Galaţi, în anul 1968. În perioada 1965 – 1970, rata de acumulare din industrie este foarte ridicată (11,8%), iar investiţiile în această ramură economică ajung la în 1970 la 47,5% din totalul investiţiilor.Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre agricultură, unde investiţiile sunt mult mai mici (doar 16% în 1970), la fel şi exporturile de produse alimentare (în jur de 4% din totalul exporturilor), în condiţiile în care producţia agricolă fusese foarte bună la începutul anilor ’70. La Congresul al X-lea al P.C.R. (6 – 12 august 1969) Ceauşescu şi-a impus punctul de vedere în ceea ce priveşte viitorul plan cincinal (1971 – 1975), mărind foarte mult prevederile producţiei economice. Este momentul în care începe „etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, transformată într-o adevărată obsesie de către liderul comunist de la Bucureşti.

Planul cincinal prevedea investiţii foarte mari în industrie, în proiecte economice ample, dar de o valoare economică îndoielnică. Se insistă foarte mult asupra siderurgiei, petrochimiei, industriei chimice, dar şi asupra celei constructoare de maşini. Asta în condiţiile în care minereurile de fier autohtone erau insuficiente, producţia românească de petrol era în scădere iar preţul petrolului de import era în creştere. Dacă în 1975 România importa peste 10 milioane tone minereu de fier, în 1981 acesta a crescut la peste 15 milioane tone; în acelaşi an (1981) ţara noastră importa aproape 13 milioane tone de petrol. Cu toate acestea, în anul 1975, Republica Socialistă România se putea „mândri” cu: fabricile de amoniac şi acid azotic de la Târgu Mureş; grupul de îngrăşăminte azotoase nr. 1 la Combinatul chimic Craiova; Combinatul petrochimic Piteşti; Combinatul chimic Râmnicu Vâlcea; Uzina de superfosfaţi şi acid sulfuric de la Năvodari; Combinatul chimic de la Brăila; Uzina de detergenţi de la Ploieşti; Combinatul petrochimic Ploieşti; Combinatul chimic de la Turnu-Măgurele; Combinatul chimic din oraşul Victoria; Uzina de ţevi de la Roman; Fabrica de rulmenţi de la Bârlad; unităţile siderurgice de la Alba-Iulia, Bucureşti, Buzău, Roman, Hunedoara, Câmpia Turzii sau Slatina. Fără să ţină seama de condiţiile şi resursele locale, partidul a început construirea nu numai de automobile (la Colibaşi) şi maşini agricole (la Braşov) ci şi helicoptere, avioane sau vase maritime de până la 100.000 de tone!

O altă obsesie a regimului Ceauşescu a fost cea legată de „asigurarea independenţei energetice a ţării”. În acest scop au fost construite zeci de centrale termoelectrice şi hidroelectrice: Doiceşti, Borzeşti, Paroşeni, Fântânele, Bicaz, Sadu, Lotru, Mintia – Deva, Bucureşti Sud etc., ce se adaugă sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier, construit anterior, în colaborare cu R.S.F. Iugoslavia. Românii aveau să simtă din greu costurile acestei „independenţe” în următorii ani.

În ceea ce priveşte agricultura, deşi era privită ca o problemă de bază a planului cincinal, a beneficiat de investiţii chiar mai mici decât cele avute anterior, doar 13% din total, în ciuda dublării, în primii patru ani ai deceniului opt, a exporturilor de produse cerealiere şi de carne.O sintagmă care revine în actualitate cu şi mai mare putere şi care a făcut zile negre românilor, indiferent în ce domeniu economic activau, a fost cea legată de „depăşirea planului de producţie” sau „cincinalul în patru ani jumate” (ori poate chiar mai puţin)!

Un proiect care a avut costuri uriaşe a fost Canalul Dunărea – Marea Neagră. Construcţia Canalului, a fost începută de comunişti în 1949, lucrările fiind sistate în 1953. Ceauşescu a reluat lucrările în 1975, canalul (64 kilometri lungime, adâncime – 7 m, lăţime la bază – 70 m, lăţime la suprafaţă – 110 – 140 m, pescaj maxim admis – 5,5 m, prevăzut cu câte două ecluze la fiecare capăt) fiind inaugurat cu mare fast pe 26 mai 1984. Pentru construirea canalului s-au investit aproximativ 2 miliarde de dolari, preconizându-se o recuperarea a investiţiei în circa 50 de ani. Numai că exploatarea acestuia aduce venituri anuale de 3 milioane de euro, ceea ce înseamnă că recuperarea investiţiei se va face în câteva sute de ani! Un alt proiect de anvergură, Canalul Dunăre – Bucureşti a rămas neterminat.

Planificarea planului cincinal 1976 – 1980 este nerealistă, majoritatea indicatorilor principali (venitul naţional, producţia industrială, producţia agricolă) rămânând neîndepliniţi. Drept consecinţă, prevederile cincinalului următor, cu excepţia indicatorilor pentru comerţ exterior şi agricultură, au fost reduse pentru prima dată în istoria comunismului românesc. Cu toate acestea, planul rămâne neîndeplinit la numeroşi indicatori: energie electrică, petrol, cărbune, oţel, automobile, vase maritime, cereale, construcţii locuinţe. Una din repercusiunile acestei politici economice a fost creşterea datoriei externe care, în 1983 ajunsese undeva pe la 11 miliarde de dolari. Lichidarea acesteia va reprezenta încă una din obsesiile dictatorului de la Bucureşti.

Agricultura este poate cea mai văduvită ramură economică în anii `80. Partidul a căutat prin diferite legi să rezolve criza din acest sector, dar acestea nu au făcut decât să accentueze controlul central şi să creeze mari probleme ţăranilor. Un astfel de exemplu îl reprezintă decretul din 18 octombrie 1981, „privind unele măsuri referitoare la întărirea autoconducerii şi autoaprovizionării teritoriale, precum şi la asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populaţiei cu pâine, făină şi mălai”. Prin acesta se interzicea populaţiei aprovizionarea cu produse din afara localităţii de reşedinţă sau în care lucrează şi se stabileşte ca, în perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, toţi locuitorii satelor, comunelor şi oraşelor agro-industriale, indiferent de unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, să participe efectiv la efectuarea muncilor agricole în unităţile de stat şi cooperatiste. Acest lucru, ce recunoaştea faptul că C.A.P. – urile nu erau în stare să-şi îndeplinească menirea cu forţa de muncă proprie, nu făcea altceva decât să ateste falimentul agriculturii socialiste. Un alt decret, cel din 24 ianuarie 1982, cu privire la aplicarea experimentală a proiectului „Legii retribuirii muncii în unităţile agricole cooperatiste”, desfiinţa venitul minim garantat. Cooperatorii erau obligaţi să presteze un număr sporit de zile de muncă pe an, în cooperativele agricole de producţie şi să îndeplinească planurile de producţie. Acestea erau fixate fără a ţine seama de condiţiile locale sau de variaţiunile climatice. A fost redusă cota în produse ce le revenea ţăranilor şi înlocuită prin plata în bani, calculată fireşte la preţurile oficiale şi nicidecum la valoarea pieţei.

Şi în ceea ce priveşte relaţiile economice cu alte state lucrurile au mers din rău în mai rău. În primii ani ai deceniului opt România a stabilit relaţii bune cu Occidentul şi cu organismele financiare internaţionale: a fost admisă la GATT, a aderat la Fondul Monetar Internaţional şi a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite (1975). Au fost împrumutate mari sume de bani în vederea industrializării, dar produsele realizate nu au avut calitatea necesară care să le impună pe piaţa mondială. În anii `80 exporturile pe pieţele occidentale au scăzut foarte mult, crescând în schimb cele cu statele blocului socialist (57% din total, în 1985).Trebuie admis că nu toate proiectele iniţiate de Ceauşescu au fost eşecuri. Sistemul energetic şi Metroul din Bucureşti se pot număra printre cele reuşite. În epocă s-a bătut monedă pe faptul că s-au construit numeroase blocuri de locuinţe în toată ţara. Trebuie însă ţinut seama de faptul că înainte de a se construi s-a demolat! Case, biserici, palate, stadioane, construcţii de valoare istorică extraordinară au fost rase de buldozere în numele socialismului şi a procesului de sistematizare. Cheltuieli imense au fost cu construcţii megalomanice de tipul Casei Poporului, a doua clădire administrativă ca mărime din lume, după Pentagon.Criza economică instalată în România în a doua jumătate a anilor ’70 şi incapacitatea regimului de schimbare în bine, aduce după sine şi reacţia societăţii. Nemulţumirea oamenilor devine tot mai acută, greva minerilor din Valea Jiului (1977) fiind un semnal important în acest sens. De asemenea un moment dramatic se petrece la Braşov în 15 noiembrie 1987, când marşul de protest al muncitorilor de la Uzina de camioane “Steagul Roşu” a fost reprimat şi conducătorii lui au fost arestaţii. Interesant a fost că spre deosebire de protestul din 1977, acum au loc manifestări de susţinere pentru gestul muncitorilor braşoveni în capitalele est-europene (Praga, Varşovia, Berlinul de est şi Budapesta).

Gheorghiu – Dej – biografie

Ca orice lider al unui regim de factură totalitară, Gheorghe Gheorghiu-Dej a beneficiat de creionarea unei biografii oficiale, care i-a legitimat poziţia de primă autoritate în viaţa de partid şi de stat. Probabil aceasta poate fi considerată ca întâia formă de manifestare a cultului personalităţii. În interiorul unor astfel de sisteme dictatoriale, ca procedură de câştigare a credibilităţii, se remarcă promovarea în structurile de conducere  a unor personaje, care prin originea lor socio-profesională, se identificau cu marea majoritate a populaţiei.

Primul lider al regimului de democraţie populară trebuia deci să provină dintr-o familie de condiţie modestă, dacă nu chiar foarte săracă, să deţină o educaţie superficială cauzată nu de lipsa unui interes pentru şcoală ci din motive pecuniare, să fi împărtăşit ideologia formaţiunii politice de la o vârstă tânără, să militeze pentru realizarea scopurilor acesteia, şi chiar să se evidenţieze printr-o acţiune mai deosebită. O parte din aceste atribute i s-au potrivit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar în cazul în care senzaţionalul lipsea, unele realităţi au fost supralicitate.

În anul 1948, deci chiar în primul an de la instaurarea comuniştilor la conducerea României, la editura Partidului Muncitoresc Român al cărui secretar general era Gheorghe Gheorghiu-Dej a apărut o broşură intitulată “ Gheorghe Gheorghiu-Dej – Scurtă biografie”.Ne aşteptam ca în primul capitol să citim despre naşterea şi copilăria liderului comunist. Totuşi, broşura debutează cu evocarea momentului Griviţa-1933, asupra căruia se va reveni, moment considerat esenţial în activitatea de ilegalist a lui Dej. Adevărul va fi mistificat în acest caz, tocmai pentru a i se putea conferi secretarului general prima poziţie în ierarhia de partid şi de stat (în realitate, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu – Griviţa, fuseseră cu mult mai implicaţi în acele evenimente). Iată însă cum arătau faptele în noua şi absolut necesara reinterpretare: “Această grevă trebuia să se întindă de la un capăt la altul al ţării – de la Iaşi la Paşcani până la Arad şi Cluj, de la Constanţa până la Bucureşti – peste tot unde Gheorghiu-Dej, motorul acţiunii, călătorise, hăituit de spionii Siguranţei, peste tot unde el găsise oameni destoinici, legaţi pe viaţă şi pe moarte, devotaţi clasei muncitoare. Cu toţii aşteptam de la dânsul – ca el care ţinea în mâini firele conducerii – să dea semnalul de pornire”.

 

Următoarele rânduri răspundeau la întrebările: cine era şi de unde răsărise Gheorghiu Dej. Aflăm astfel că s-a născut la 8 noiembrie 1901 la Bârlad, într-o mahala, ca fiu al muncitorului Tănase Gheorghiu. Chiar de la început ni se sugerează mediul pauper din care provenea “cel mai iubit tovarăş”. Copilăria sa se încheie la vârsta de 11 ani, atunci când “este dat să înveţe meşteşugul la un meşter cismar”, domeniu care însă nu îl captivează. La scurt timp se angajează la o fabrică de cherestea din Dărmăneşti, apoi la postăvăria de la Buhuşi, la un maistru dogar din Piatra Neamţ şi în sfârşit la unul din Moineşti. Însă “munca grea a dogăriei slăbeşte puterile băiatului, care abia împlinise 14 ani”, şi bolnav fiind, a abandonat-o un timp (fapt adevărat; moartea sa va fi cauzată de un cancer pulmonar, probleme sale pulmonare debutând de la o vârstă fragedă). Pasiunea sa pentru “ramura electricităţii” se va declanşa atunci când a asistat la montarea unui cablu electric aerian la Societatea “Steaua Română”.

Este momentul în care viitorul lider al Partidului comunist îşi alege meseria de bază, şi anume aceea de electrician, practicată iniţial la Atelierele Centrale de la “Steaua Română”, apoi la Câmpina, la Atelierele Gafiţa de Jos şi în cele din urmă la Galaţi, de unde, graţie priceperii sale, intenţiona să meargă la o specializare în Belgia. “Lipsa mijloacelor băneşti” îl limitează la a urma un curs prin corespondenţă. Textul oficial specifică însă că electricitatea a rămas o preocupare constantă. Şi tot din cauze materiale, tânărul Gheorghiu nu a avut acces la o educaţie aleasă, pe măsura capacităţilor sale. “Îi plăcuse cartea, dorise din adâncul inimii să urmeze mai departe şcoala, să-şi desăvârşească învăţătura, dar a fot nevoit să muncească şi să renunţe la ceea ce-i era mai drag. De la 11 ani a colindat din loc în loc căutând de lucru sau muncind în diferite oraşe, numai ca să se poată întreţine. În schimb citea mult”. Sunt enumerate cărţile sale preferate: romanul “Germinal”, al lui E. Zola şi “Mama” al lui M. Gorki. Lectura a rămas o pasiune, în biblioteca sa regăsindu-se “operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, lucrări de Hegel, Darwin, Fourier, A. Cuvillier, lucrări de sociologie, economie politică, electro-mecanică, iar din literatură capodopere universale, romane şi studii de cea mai arzătoare actualitate”.

Biografia oficială continuă cu rememorarea primelor contacte ale liderului comunist cu mişcarea muncitorească din România. Este astfel amintită implicarea tânărului Gheorghiu în greva generală din octombrie 1920. După “represiunea grevei”, va pleca la Galaţi unde se va angaja la “Societatea de Tramvaie”. În anul 1923 a intrat în armată, în regimentul 3 Pionieri-Focşani. Pe durata efectuării stagiului militar a făcut 40 de zile de închisoare, episodul punându-se pe seama “caracterului său de luptător” şi a faptului că nu suporta să fie “umilit, înjurat şi bătut”. După eliberare, se va întoarce la Galaţi, unde, evident, se va remarca prin alte acţiuni menite a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale muncitorilor (reducerea orelor de muncă, creşterea salariilor), în urma cărora va fi concediat. Ulterior, se angajează ca electrician la Atelierele C.F.R.

În continuare este prezentată activitatea lui Gheorghiu-Dej în perioada de “adâncă ilegalitate”. Implicarea sa în mişcarea sindicală de la atelierele C.F.R. va coincide cu momentul în care ia primul contact cu partidul comunist, prin citirea unui manifest lansat de această formaţiune de extremă stângă despre “masacrul de la Lupeni”. Luând cuvântul la o şedinţă de sindicat, şi vorbind în spiritul textului comunist, acesta va fi reperat de către Mitică Teodosiu şi ales membru în Comitetul Local P.C.R.

“Agitaţiile” instrumentate de “celula de partid a ceferiştilor din Galaţi, în frunte cu tovarăşul Gheorghiu” atrag atenţia autorităţilor, acesta fiind trimis, disciplinar, la Dej. Aici, Gheorghe Gheorghiu îşi va adăuga şi numele de Dej.Marea criză economică a afectat condiţiile de viaţă ale întregii societăţi româneşti, înregistrându-se scăderi masive ale preţurilor şi producţiei, falimente industriale şi bancare, concedieri masive de personal. Dej este prezentat în acest context ca “iniţiatorul concentrării forţelor ceferiste”, primind ca sarcină organizarea unei conferinţe naţionale a ceferiştilor, la care să participe însă doar “elementele cele mai combative din sânul masei ceferiste”. Conferinţa a avut loc pe 20 martie 1932, iar în mai 1932 Dej este concediat pe motivul desfăşurării unor activităţi subversive, de agitare a muncitorilor. “Până în 14 februarie 1933 e şomer şi se ocupă numai cu organizarea şi coordonarea acţiunii ceferiste din toată ţara”. Va fi arestat pe 14 februarie, textul oficial menţionându-i şi pe “tovarăşii săi de luptă”: Vasilichi, Chivu, Petrescu, Doncea.

Se acreditează astfel ideea că principalul coordonator al mişcărilor greviste ale ceferiştilor din 2-16 februarie 1933 a fost Dej. Autorităţile îl vor condamna la 12 ani de detenţie. Într-o reeditare a broşurii din anul 1951, acest moment va fi mult dezvoltat, reuşindu-se prezentarea unei imagini cu totul ruptă de realitate, însă extrem de favorizantă pentru liderul comunist.

Revenind însă la prima formulă a biografiei oficiale, mistificată însă, într-o mai mică măsură, este evidenţiat traseul spaţiilor concentraţionare în care s-a aflat Dej în anii detenţiei: Aiud, Jilava, Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari, Doftana. Se insistă asupra condiţiilor mizere din închisori, dar şi asupra calităţilor de lider ale “tovarăşului Dej”: “acolo împreună cu Luca, împreună cu Chivu Stoica izbuteşte să transforme Doftana, din locaş al teroarei, într-o fortăreaţă de nezdruncinat, într-o universitate a Partidului. De acolo, de la şcoala lui Gheorghiu-Dej, au ieşit nenumăratele contingente de comunişti atât de căliţi, încât nimic nu-i intimidează, nici o piedică nu le poate sta în cale”.O altă calitate atribuită lui Dej este aceea de membru al Comitetului Central al P.C.R. Activitatea sa conspirativă va continua pe întreg parcursul ispăşirii pedepsei, culminând cu crearea, la 1 mai 1944, a Frontului Unic Muncitoresc. În conformitate cu istoriografia oficială, colaboratorii săi din această perioadă au fost: Teohari Georgescu, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici şi Emil Bodnăraş.

Urmează descrierea momentului evadării şi al participării lui Dej la actul de la 23 August 1944, acreditându-se ideea conform căreia acesta a avut un rol decisiv în succesul acţiunii: “În conformitate cu directivele politice ale lui Gheorghiu-Dej, se pregăteşte actul eliberator de la 23 August în virtutea căruia România, trădată de clicile reacţionare se desprinde din strânsoarea alianţei cu hitlerismul, iese din războiul criminal şi întoarce armele împotriva cotropitorului”. Evadarea din lagăr este argumentată prin prisma dorinţei lui Dej de a participa activ la debarcarea lui Ion Antonescu: “Pentru a putea participa intens şi activ la realizarea actului eliberator, evadează din lagăr în noaptea de 13 August, după ce stabilise cu deamănuntul şi planul de evadare a celorlalte cadre de bază ale Partidului, aflate în lagăr. Evadarea tovarăşului Gheorghiu-Dej fusese organizată, din însărcinarea Comitetului Central al Partidului Comunist Român de către tovarăşii Ion Gh. Maurer şi Mihail Roşianu. Astfel, în noaptea de 13 august, după 12 ani de osândă şi temniţă, Gheorghiu-Dej revine liber, în fruntea luptei pentru libertatea poporului. Începe o altă perioadă în viaţa lui; în locul luptătorului şi conducătorului din umbră, avea să apară, uriaşă, figura organizatorului, a constructorului, a omului de Stat”.

Este debutul carierei politice a lui Gheorghiu-Dej, care din postura secretarului general al P.C.R. va ocupa, succesiv, funcţii importante pe linie de stat. La 5 noiembrie 1944 devine ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, apoi “vine în fruntea Ministerului Economiei Naţionale”.

Textul oficial conchide: “Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej este garanţia faţă de clasa muncitoare şi întreg poporul că propunerile Partidului Comunist Român pentru îmbunătăţirea situaţiei economice şi financiare a ţării se vor traduce în viaţă pentru a se crea condiţiile unui trai bun şi decent”.

Portretul care se conturează este cel al unui veritabil lider comunist a cărui autoritate nu poate fi contestată. Sesizăm o foarte sumară prezentare a aspectelor legate de viaţa personală a liderului comunist, poate şi pentru că din acest punct de vedere Dej nu avea mari împliniri.Căsătorit cu Maria Alexe, fiica unui sifonar din oraşul Galaţi, Dej va avea două fete: Vasilica (Lica, pentru care avea o mare slăbiciune) şi Constantina (Tanţi). Mutat disciplinar la Dej, acesta este părăsit de soţia sa, care se recăsătoreşte doi ani mai târziu, în 1933. Deşi se pare că în viaţa sa a mai existat o tentativă de căsătorie, aceasta însă nu s-a finalizat (în 1938 Dej a cerut acordul Partidului comunist pentru a se căsători cu Elena Sârbu, activantă comunistă).În privinţa aspectelor legate de implicarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în mişcările sindicale din perioada interbelică, a legăturilor cu Partidul comunist, acestea conţin unele exagerări, tocmai pentru o mai solidă legitimare a “tovarăşului”.

Ulterior anului 1948, Dej a devenit principalul lider al regimului de democraţie populară. Va deţine şi funcţiile de preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 2 iunie 1952 – 3 octombrie 1955, şi pe cea de preşedinte al Consiliului de Stat (21 martie 1961 – 19 martie 1965).

A decedat pe 19 martie 1965 din cauza unui cancer pulmonar.

Autor: Mihaela – Cristina VERZEA

Actorii şi naţionalizarea

Naţionalizarea a avut efecte dramatice pentru artiştii români, unii dintre ei suferind pierderi financiare considerabile. Este cazul unor nume grele ale scenei româneşti, ca Radu Beligan, Vasiliu Birlic, Ion Iancovescu, nevoiţi în 1950 să ceară ajutorul statului pentru a scăpa de datorii.

Tovarăşe director,

Subsemnaţii Ion Iancovescu, Ggrigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu şi Radu Beligan am fost chemaţi încă de acum 2 ani să intrăm în cadrul Teatrului Naţional  din Bucureşti. Am înţeles să răspundem deîndată acestei chemări, desfiinţând în plină activitate, companiile teatrale ale căror conducători eram. Aceste lichidări au avut însă consecinţe dezastruoase pentru noile noastre situaţii materiale (salariile în care am fost încadraţi la început fiind de numai 14.000 lei lunar) deoarece am fost nevoiţi să plătim toate datoriile teatrului (datorii la chiriile sălilor, la fisc, la precepţie, la actorii angajaţi, la Casa de Pensii etc.), făcând în mod fatal noi datorii de care nu ştim cum vom putea scăpa şi în ce mod.

Iată de ce apelăm la înţelepciunea Dumneavoastră, ca să găsim împreună soluţionarea acestei probleme nefaste.

Noi facem următoarele sugestii: Să binevoiţi a ne aproba să facem un turneu în ţară, în colectiv, pe timpul lunii noastre de concediu, cu o piesă aleasă de Dumneavoastră. Ar fi suficient un turneu de 10 oraşe cu piesa “Ruşinea familiei” de M. Ştefănescu.

Să ne acordaţi, dacă e posibil, un ajutor bănesc care să ne uşureze restul de datorii pe care îl mai avem.

Aceste datorii sunt:

Ion Iacovescu, care, montând comedia “Eu, moştenitorul”, după 60 de zile de repetiţie, spectacolul i-a fost oprit la repetiţia generală. Decorurile, biletele, afişele, avansurile de trupă, chiria la sală etc, însumau o investiţie de 180.000 lei. La  acestea se adaugă 15.000 lei împrumut la Cassa de Ajutor a Teatrului şi 20.000 datorii la fisc. Culmea ghinionului, i-a ars şi tot ce avea în casă.

Grigore Vasiliu-Birlic. Datorie la Precepţia X-a, restanţe contract Teatrul Colorado 88.000 lei. Rest de plată la Banca de Stat de la un împrumut de 200.000 lei – 52.000. Împrumut la Cassa de Ajutor – 13.500 lei.

Marcel Anghelescu. 114.000 lei rest de datorii către trupă, chiria, Societatea Actorilor şi montare. 10.000 lei datorie pentru afişe. 20.000 lei la Cassa de împrumut.

Radu Beligan. 56.000 lei datorie în urma unui proces pentru timbrul I.O.V.R. (contravenţie 1.470.000 lei făcută de administratorul teatrului şi pentru care a fost urmărit) reprezentând cheltuielile de judecată şi plata redusă de amenzi. 5.000 lei altă amendă fiscală la Rădăuţi. 14.000 lei datorii la C.F.R. plătite ulterior din salariu. 10.000  lei la Cassa de Ajutor.

În vederea că veţi acorda o binefăcătoare urgenţă doleanţelor noastre, vă rugăm a ne ajuta să ieşim din impasul în care ne găsim.

Trăiască Republica Populară Română!

Autor: Cornel ILIE

 

Preşedinţii “organelor puterii de stat”

Preşedinţii Consiliului de Miniştri (1945 – 1989)

Petru Groza – 1945 – 1952

Gheorghe Gheorghiu – Dej – 1952 – 1955

Chivu Stoica – 1955 – 1961

Ion Gheorghe Maurer – 1961 – 1974

Manea Mănescu – 1974 – 1979

Ilie Verdeţ – 1979 – 1982

Constantin Dăscălescu – 1982 – 1989

 

Preşedinţii Marii Adunări Naţionale (1947 – 1989):

Mihail Sadoveanu – 1947 – 1948

Constantin I. Parhon – 1948 – 1952

Petru Groza – 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958 (între 7 şi 11 ianuarie 1958, conducerea interimară a fost asigurată de vicepreşedinţii Mihail Sadoveanu şi Anton Moisescu)

Ion Gheorghe Maurer – 1958 – 1961

Ştefan Voitec –1961 –1974

Miron Constantinescu – 1974

Nicolae Giosan – 1974 – 1989

 

Preşedinţii Consiliului de Stat al R.P.R./R.S.R. (1961 – 1989):

Gheorghe Gheorghiu – Dej – 1961 – 1965

Chivu Stoica – 1965 – 1967

Nicolae Ceauşescu – 1967 – 1989

 

Conform „Dicţionarului Enciclopedic”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1986:

Consiliul de Miniştri al Republicii Socialiste România: organul suprem al administraţiei de stat. Ales de Marea Adunare Naţionale pe durata unei legislaturi şi răspunzător faţă de acesta, iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Consiliului de Stat. Are exerciţiul general al activităţii executive.

Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România: organ suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor, ales pentru o legislatură de cinci ani. Este alcătuit din 349 deputaţi şi în cadrul ei funcţionează nouă comisii permanente.

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România: organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naţionale şi ales de aceasta dintre membrii săi, pe durata unei legislaturi. Preşedintele R.S.R. este preşedinte al Consiliului de Stat.

 

1 8 9 10