Cinematografia în primii ani ai comunismului

 Preluarea puterii de către comunişti a determinat schimbări dramatice în modul de organizare şi funcţionare a cinematografiei româneşti, sub imboldul noilor realităţi politice existente la noi în ţară.

Adunarea Naţională înfiinţează “Cinexfilmul”

Pe data de 8 iunie 1948 era înfiinţată societatea Comercială de stat “Cinexfilm”, pe baza decretului Înaltului Prezidiu al Adunării Naţionale. Scopurile principale ale acestei societăţi erau acelea de “promovare a filmului progresist mai ales în rândurile unui public orăşenesc care nu a fost încă dezintoxicat de otrava filmelor reacţionare produse în ţările imperialiste” şi de organizare a importului de filme progresiste atât din statele blocului comunist cât şi din occident. Capitalul societăţii “Cinexfilm”, cu sediul pe strada Avram Iancu nr. 8, era de 50.000.000 milioane lei, cu 15.300.000 lei mai puţini decât ar fi fost necesari pentru următoarele cheltuieli: amenajarea localului (2.000.000 lei), achiziţionarea de mobilier şi obiecte de inventar (800.000 lei), cumpărarea unui autocamion “Willis” pentru transport şi a unui automobil (2.000.000 lei), preluarea cinematografelor din ţară (10.000.000 lei), imprimate, rechizite, registre (1.500.000 lei) , cumpărarea a 150.000 de perechi de cărbuni pentru aparatele de proiecţie (12.000.000 lei), accesorii pentru aparatele de cinema (2.000.000 lei) şi constituirea unui fond special pentru susţinerea filmului progresist (10.000.000 lei), achiziţionarea unui număr de 27 de filme progresiste, franceze, italiene, maghiare, poloneze, suedeze, americane – în cazul celor din urmă se insista pe cele cu Charlie Chaplin (25.000.000 lei). Interesant este faptul că deşi iniţial au fost solicitate şi cinci filme iugoslave, s-a renunţat la aciziţionarea acestora după apariţia conflictului dintre Tito şi Stalin. Valoarea bunurilor ce intrau în posesia “Cinexfilm” (terenuri, clădiri, instalaţii şi maşini, mobilier etc.) se ridica la cifra de 2.326.144.830 lei!

O.N.C.-ul sub tutela Ministerului Informaţiilor

Tot în 1948, ca o etapă premergătoare naţionalizării, a fost organizat “Oficiul Naţional Cinematografic”(O.N.C.). Scopul acestui organism aflat sub autoritatea Ministerului Informaţiilor, era “să producă, să exploateze în ţară şi străinătate jurnale de actualităţi, filme documentate şi artistice de toate categoriile…să construiască în vederea pruducţiei de filme, studiouri, laboratoare, ateliere, cu toate anexele lor şi să le exploateze.” Foarte cimportant era faptul că Oficiul  avea exclusivitatea execuţiei jurnalelor de actualităţi cinematografice, comandate de Ministerul Informaţiilor, precum şi exclusivitatea difuzării comerciale a acestora.

Veniturile Oficiului proveneau din: taxa de 15 lei/metru copie pentru filmele aprobate să ruleze în România, cota de 15 % din impozitul pe spectacole unificat, orice fonduri colectate din vânzările de bilete, venituri provenite din exploatarea filmelor produse de ONC, a filmelor străine importate şi a serviciilor şi instalaţiilor tehnice. ONC-ul avea obligaţia ca de pe urma veniturilor obţinute să creeze un fond de rulment de un miliard de lei, să finanţeze cu două miliarde producţia de noi filme şi să asigure un fond de investiţii pentru laboratoare, ateliere, studiouri etc.

Naţionalizarea cinematografiei

Sfârşitul anului 1948 a adus cu sine şi naţionalizarea industriei cinematografice. Au fost supuse acestui fenomen cele 408 cinematografe şi 26 de case de film existente pe teritoriul României. Comuniştii şi-au făcut un titlu de glorie din preluarea acestora de la “reacţionarii burghezi” şi “redarea lor poporului” dar şi din “lupta de popularizare a filmului în rândurile maselor”, în condiiţiile în care la mijlocul anului 1949 era raportat un număr de 362 de noi săli de spectacol înfiinţate! Cinematografele au fost date în exploatarea Romfilm, Sovromfilm, sindicatelor şi armatei.  Inflaţia de filme sovieticeÎn privinţa filmelor prezentate, se observă foarte clar dominaţia celor ideologice provenite din Uniunea Sovietică. Astfel, în ultimul trimestru al anului 1948, din totalul de 715 filme rulate în ţară, 428 erau sovietice, la mare distanţă situându-se peliculele de producţie franceză (154 filme), americană (37 filme), italiană (33 filme) etc. În lumea satelor, un rol foarte important în promovarea filmelor ideologice l-au avut caravanele cinematografice. Prezenţa ţăranilor la cinematograf era un prilej minunat de îndoctrinare, politrucii având grijă să ţină discursuri propagandistice pe baza “filmelor foarte importante pentru ridicarea moralului poporului din punct de vedere cultural.” Aşa numitele cinematografe funcţionau pe unde se nimerea (pe la caminul cultural, la sediul G.A.C, la sanatorii, spitale sau ferme de stat), şi prezentau filme de genul: Realizări din munca voluntară, Fabrica de chibrituri Bucureşti, Realizări din URSS, Aspecte de la mitingul de la stadionul Giuleşti etc.

Critica face apologia filmelor sovietice

În privinţa criticii de film, se observă entuziasmul cu care sunt primite şi lăudate producţiile sovietice concomitent cu “dinamitarea” majorităţii celor occidentale. Câteva exemple semnificative în acest sens din anul 1949 merită aduse în atenţie.

Marinarii de pe Baltica, film sovietic despre războiul civil este apreciat pentru că arată cum se comportă un adevărat revoluţionar care cântă Internaţionala în timp ce nava se scufundă. Pelicula Cravata roşie este apreciată pentru “înalta sa pedagogie socialistă”, arătând “transformarea morală a unui tânăr” precum şi “critica şi autocritica în rândurile pionierilor”, iar Întâlnire pe Elba pentru că “lămureşte masele asupra adevăratelor intenţii ale imperialismului american în problema germană”.

Pe de altă parte, filmului Luminile Parisului îi este rezervată o critică dură întrucât “face dovada că cinematograful în sistemul capitalist urmăreşte un singur obiectiv: îndobitocirea maselor pentru a le exploata. Este un film decadent, la care publicul nu s-a înghesuit aşa cum a făcut la filmele sovietice puse în slujba poporului muncitor.” Producţia maghiară Undeva în Europa este supus aceluiaşi tratament pentru că “suferă de imprecizii ideologice: nu se arată contribuţia sovietică la eliberarea Ungariei, pune semne de egalitate între capitalişti şi muncitori…”Există şi filme americane apreciate, precum Dictatorul, de şi cu Charlie Chaplin, “o adevărată armă împotriva imperialismului american (sic)” sau Steaua nordului, care “arată că Uniunea Sovietică are prieteni în Statele Unite în frunte cu Franklin Delano Roosevelt”.

Cornel ILIE

Share this post