Ceauşescu a fost mereu obsedat de trecutul său revoluţionar, cam sărăcuţ în evenimente notabile. De aceea a încercat mereu să-l îmbogăţească, apelând la numeroase falsuri. La Kim nu a fost cazul. Pe numele său de botez Kim Song-ju (numele de Kim Ir-sen l-a adoptat în 1935), el provenea dintr-o familie destul de înstărită, de religie protestantă (bunicul său fusese preot), care luptase în rezistenţa anti-japoneză şi care se refugiase în China de teama represaliilor. Kim intrase în mişcarea comunistă în timp ce urma liceul la Jilin şi fusese arestat pentru „activitate subversivă” în cadrul unei organizaţii comuniste, la vârsta de 17 ani (în 1929). În 1931 a intrat în Partidul Comunist Chinez. A făcut parte apoi din mişcarea de gherilă anti-japoneză din China de Nord, ajungând unul din liderii acesteia. În 1940, urmărit de japonezi, se retrage în URSS; a fost căpitan în armata sovietică.
Şi în ceea ce priveşte ascensiunea în cadrul partidului comunist, Kim putea să-i dea lecţii liderului comunist de la Bucureşti. În 1945 a fost instalat de sovietici drept şef al Comitetul Provizoriu al Poporului. Tot sovieticii l-au ajutat să pună bazele Armatei Populare Coreene, pe scheletul fostelor trupe de gherilă. În 1948 a fost numit prim-ministru al Republicii Democrate Populare Coreene, conducând apoi armata nord-coreeană în timpul Războiului din peninsulă.
Kim a fost un adept al stalinismului, refuzând să se ralieze liniei trasată de Moscova după venirea lui Hruşciov. S-a apropiat de China şi a redus la tăcere încă din faşă orice fel de opoziţie.
După Revoluţia culturală din 1966 din China, a declanşat un deşănţat cult al personalităţii, care avea să-l lase „mască” pe Ceauşescu. Supranumit deja “Marele Lider”, Kim s-a proclamat preşedinte în 1972 (exemplul va fi urmat la Bucureşti doi ani mai târziu). La acea dată Kim deja decisese că fiul său cel mare, Kim Jong-Il, îi va succede. Oficial acest lucru se va petrece la Congresul al VI-lea al Partidului, în 1980.
Ca şi în cazul României, în anii 80 izolarea Coreei de Nord devine tot mai accentuată şi situaţia economică tot mai dificilă, în condiţiile în care Kim nu marşează la nici un fel de reformă şi nici schimbările produse la nivel internaţional nu au efect asupra lui. În ciuda acestui lucru, oficialităţile nord-coreene anunţau că PIB-ul înregistra creşteri de aproape 20% pe an (!!!), la fel cum în România se anunţau „depăşiri ale producţiei” la toţi indicatorii!
Ce a mai făcut Kim Ir-sen şi nu a mai apucat să facă Ceauşescu (deşi în unele cazuri a încercat)?
A transformat localitatea sa natală în singurul loc de pelerinaj din Coreea de Nord; Ceauşescu a vrut să facă ceva asemănător la Scorniceşti, dar nu prea a reuşit.
A scris numeroase „opere” (aici stă bine şi tovarăşul nostru!) dar şi o autobiografie întinsă pe nu mai puţin de 12 volume!
A văzut ridicându-i-se sute de statui în toată ţara (se pare că numărul lor depăşeşte 800); Ceauşescu n-a avut statui. S-a „bucurat” de alte suveniruri dar nu de nivelul celui care se compara cu Soarele, în Coreea.
A fost însurat de două ori, a avut cinci copii (cel mai mare fiu – Kim Jong-il), mai multe amante şi mai mulţi copii din nelegitimi. Ceauşescu n-a avut-o decât pe Elena, copiii săi fiind cât se poate de legitimi.
A murit de moarte bună şi a avut parte de funeralii grandioase (a murit pe 8 iulie 1994); imaginile cu sutele de mii de oameni jelind şi smulgându-şi părul din cap pot fi încă vizionate pe diferite site-uri. Ceauşescu a murit împuşcat, în urma unui simulacru de proces; prea puţină lume l-a plâns.
Trupul îmbălsămat al lui Kim, depus într-un mausoleu, este şi azi motiv de veneraţie şi pelerinaj. Ceauşescu (unii spun că n-ar fi el) a fost îngropat la Cimitirul Ghencea, aproape în secret.
Chipul lui Kim – proclamat după moarte „eternul preşedinte” – se află expus peste tot – de la mijloacele de transport în comun, la aeroporturi, şcoli, gări, puncte de frontieră. Celui al lui Ceauşescu i s-a dat foc în timpul evenimentelor din 1989.
Ziua de naştere a lui Kim este zi naţională în Coreea de Nord; ziua lui Ceauşescu devenise „un fel” de sărbătoare naţională; acum nu mai este nimic!
În sfârşit, urmaşul lui Kim Ir-sen a continuat cu „succes” opera părintelui său. „Dragul preşedinte” Kim Jong-il este în centrul atenţiei internaţionale prin „crizele nucleare” pe care le provoacă (Kim Ir-sen o pusese în scenă pe prima, în 1994) iar poporul nord-coreea este în continuare dispus să se supună orbeşte obsesiilor liderului său. Poporul român nu mai are nici măcar amintirea creveţilor nord-coreeni, care deseori ţineau loc şi de pâine şi de carne!
Cornel Ilie
